Preot Ioan Istrati
Duminica Judecății. Înfricoșatei Judecăți. Cuvântul lui Dumnezeu despre cum se va sfârși această lume și cum va începe veacul vecilor.
Cu o chemare și cu o trimitere.
Chemarea celor drepți în Împărăţia Părintelui iubirii. Și cu trimiterea celor răi în iad.
Și motivația chemării: flămând am fost și Mi-ați dat să mănânc. Însetat am fost și Mi-ați dat să beau. Străin și M-ați primit. Gol și M-ați îmbrăcat. Bolnav și în temniță și ați venit la Mine.
Adică Hristos cel de pe Cruce e în fiecare flămând și însetat și gol. El flămânzește în toți nenorociții acestei lumi. Prin ochii Lui trec toate lacrimile din univers. Lui Îi ghiorăie mațele de foame în copiii, sutele de milioane de copii care se sting. El plânge, și dârdâie de frig, și Îi arde buza de sete în deșertul acestei lumi, și e străin și nimeni nu-L primește în casă. E refugiat pe acest enorm câmp de bătălie dintre oameni și draci, împotriva Lui.
Hristos e gol pe Cruce, sfărâmat de piroanele din ochii noștri goi. E bolnav, e plin de rănile răutății noastre, stă într-o cameră de spital rece ca gheața, El Împăratul Cerurilor, Căldura cea iubită a veșniciei și absolut nimeni nu-I dă o pătură sau o bucată de pâine.
Hristos e în toate temnițele lumii, e bătut și umilit și n-a făcut nimic rău, decât că ne-a zidit, și am devenit mai răi decât niște draci. Și toți gardienii acestei lumi Îl pălmuiesc și biciuiesc, și nimeni nu observă pe mâinile Lui rănile Crucii.
Evanghelia de azi face să scârțâie temeliile putrede de neființă ale acestei lumi. Toate măririle lumii, toți îmbuibații universului, toți judecătorii altora, își primesc scrisorile despre cum își vor petrece veșnicia.
Hristos cutremură tot turnul ăsta mizerabil de slavă și de lăcomie și de plăcere al lumii acesteia. Cu speranța înlăcrimată că vom deveni buni. Înainte de a fi prea târziu.
Peste toate vine peste noi urgia pe care am sădit-o în suflet și am vărsat-o în lume.
