Preot Ioan Istrati
O mamă de doi băieți vine la noi la Biserică. Se vede pe fața ei. E foarte supărată. După Liturghie, vine să vorbim și să-i citesc rugăciuni.
– Părinte, sunt îngrozitor de supărată. Băiatul cel mare, de 17 ani, s-a răzvrătit de tot. Urlă, pleacă noaptea de acasă, nu ascultă nimic, nu învață. Are note foarte proaste. Mă tem că nu ia bacul.
Dar ceea ce mă doare cel mai tare, e că și-a pierdut credința. Părintele meu, era nelipsit din Altar, se ruga mereu cu mine seara, avea măsuța lui cu Icoane ca un Altar, spunea că vrea să devină preot. Acuma nu mai vine la Biserică deloc, spune că toți popii sunt niște hoți, că Dumnezeu e departe, că nu contează credința. Ascultă tot felul de mizerii pe YouTube, sincretiste, magice, orientale.
– Doamnă, în adolescență vine deseori un duh rău de răzvrătire, o instabilitate la frontiera dintre copilărie și maturitate, o prăpastie între ce știi și ce simți, un conflict interior între trupul dezvoltat și mintea încă necoaptă. Copilul vrea să își găsească o identitate diferită, prin contrast și inversiune față de părinți.
Dacă s-a rugat când era copil, dacă a gustat Liturghia, acestea rămân ancorate în minte.
Iar când viața, care nu iartă pe nimeni, îl va lovi ca un marfar direct în față, în durerea imensă dintre realitate și așteptări, își va aduce aminte de mama în genunchi, de mireasma Altarului, de lumina Icoanelor, de Harul lui Dumnezeu.
Și se va întoarce la credință, la ascultare, la Dumnezeu, la mama.
Ați plantat semințele Cuvântului în el. Așteptăm să vină ploile lacrimilor, ca să rodească. Dumneavoastră rugați-vă mereu pentru el.
– Mulțumim, Părinte.
