MARIOS, cel ce a purtat stindardul bucuriei

Marios Nasios s-a născut în ziua praznicului Întâmpinării Domnului (Duminică, 2 februarie 1987). La vârsta de cinci ani a început să aibă dificultăți în privința mersului, obosea repede și avea dificultăți în a urca trepte și a se scula de jos. La vârsta de șapte ani a fost stabilit diagnosticul: distrofie musculară de tip Duchenne. Este o boală rară moștenită, care apare la băieți și care evoluează. Bolnavii în cele din urmă rămân imobilizați, iar datorită neputinței mușchilor respiratorii, suferă de insuficiență respiratorie.

Marios a trecut prin aceste stadii, însă era un copil harismatic. A fost premiant până la liceu, la care a apucat să meargă (a murit la șaptesprezece ani).

De la vârsta de opt ani a folosit căruciorul pentru invalizi. Cu acesta făcea defilare, ca purtător de drapel, ținând steagul cu mândrie. Era întotdeauna zâmbitor, avea înțelepciune după Dumnezeu și era foarte recunoscător față de toți: față de mama sa, care îi purta de grijă, față de colegii săi, față de profesori și față de părintele său duhovnicesc Ghervasie.

Spunea: „Mă simt foarte bine. Nu-mi lipsește nimic. Simt dragoste pentru toată lumea. Dacă nu mă face bine Dumnezeu, știe El ceva, poate că așa este mai bine. Îi mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a dat minte și pot să comunic cu oamenii, să citesc și să înțeleg toate. Dacă nu aș fi avut minte, ce aș fi făcut cu mâinile? Paraliticul care are minte și face răbdare este cel mai înțelept om din lume. Mamă, Dumnezeu ne iubește. Este spre binele sufletului nostru și chiar dacă nu ne dăruiește sănătate, ne rezolvă alte probleme.”

Datorită vătămării mușchiului cardiac a început să sufere și de tahicardie. Având pulsul de 128 de bătăi pe minut pornea spre școală. Trecând prin greutăți spunea: „Alți copii, bolnavi ca mine, sunt siliți să renunțe la școală, pentru că nu există posibilități de transport. Câte daruri am eu!”

Colegii săi și profesorii totdeuna își amintesc chipul său care strălucea de bucurie. Îi ajuta prin sfaturile sale pe mulți colegi de-ai săi, fiind o pildă de demnitate și bună cuviință. Era curajos și avea tărie sufletească. Nu dădea semne că îl deranjează infirmitatea sa. Era spontan, avea umor și îi făcea pe ceilalți să râdă, să se bucure. Avea discernământ și dragoste și de aceea îi spunea mamei sale: „Iartă-mă, mamă, că te obosesc. Iartă-mă, măicuța mea, că te chinuiesc. Picioarele tale sunt și ale mele. Suntem doi oameni care avem doar două picioare: ale tale, dar și acestea operate. La amiază eu am să-mi citesc lecțiile. Tu să mergi să te odihnești. Și așa cum tu mă supraveghezi seara, eu te voi supraveghea la amiază!”

În fiecare Duminică se împărtășea cu dorință fierbinte. Era isteț. Odată a fost întrebat cărei echipe aparține. A răspuns: „Celei a Raiului” și a continuat „Care echipă se poate compara cu cea a Raiului?”.

* * *

Durerea îl înnobilează pe om

  • În 1995 Marios a trecut pe la Comisia medico-legală, dar pe atunci Asigurarea medicală nu dădea alocație celor bolnavi de miastenie. Atunci mama lui s-a întristat, însă micul Marios i-a spus:

–   Mamă, nu merită să te mâhnești pentru această viață. Noi pentru cealaltă viață trebuie să ne îngrijim. Nu vreau să te întristezi și să plângi. Așa cum Dumnezeu hrănește păsărelele, ne va hrăni și pe noi. Cu adevărat El ne poartă de grijă!

  • Altădată, când mama sa, doamna Maria, l-a întrebat dacă dorește să cheme câțiva oameni învățați, care țin tovărășie copiilor asemenea lui și îi înveselesc, el i-a răspuns:

–   Nu, mamă. Nu am nevoie de asemenea tovărășie. Te am pe tine. Am cărțile mele. Mă scoți afară și văd ogoarele, Biserica Schimbării la Față și florile pe care le-ai sădit în curte. Îi văd pe colegii mei, care merg la școală sau se joacă. Ce altceva îmi mai trebuie? Nu am nevoie de tovărășie. Mă simt foarte, foarte bine. Vreau să înțelegi bine aceasta. Mă simt foarte bine. Nu-mi lipsește nimic.

  • Într-o zi o asistentă socială, fiind impresionată de puterea sufletească a lui Marios, a propus să se organizeze o întâlnire a copiilor cu probleme asemănătoare, în cadrul căreia el să arate în ce mod depășește problemele prin care trece, astfel încât este întotdeauna bucuros. El a răspuns:

–   Nu. Dacă nu cred în Dumnezeu, chiar dacă le-aș vorbi ore în șir și le-aș aduce dovezi, tot nu ar putea să înfrunte cum se cuvine boala și problemele pe care le au.

* * *

Înțelepțitul de Dumnezeu Marios spunea:

  • Eu nu sunt nimic. Și de altfel oamenii nu trebuie să se bucure mult, însă nici să se întristeze mult. Trebuie să avem înțelepciune.
  • Oare ne vom certa cu Dumnezeu? Dacă El vrea să plouă, să plouă. Și dacă va ploua, ce se va întâmpla? Suntem de zahăr ca să ne topim.
  • Măicuța mea, Dumnezeu ne iubește. Ne poartă de grijă. Îngăduie să trecem prin greutăți, dar ne și ajută și ne dă putere să le depășim. Nu vezi cât de mult se îngrijește de noi? Are grijă de păsărele și nu va avea grijă de noi? Iată, mulți oameni mai înainte necunoscuți nouă acum ne înconjoară cu dragoste.
  • Dacă Soarele dragostei ar lumina lumea, ar fi foarte bine și frumos, pentru că Soarele dragostei este Însuși Hristos. (Această frază face parte dintr-o compunere a lui Marios, pe care a făcut-o pe când era elev la școala primară).
  • Ce păcat! Rudeniile nu trebuie să caute să se răzbune. Dimpotrivă, trebuie să se roage pentru odihna sufletului său cât și pentru sufletul ucigașului. Dumnezeu este singurul Judecător.
  • Nu pot înțelege cum de nu merg oamenii la biserică.

* * *

Gânduri despre rugăciune

Rugăciunea este singurul mijloc prin care oamenii se află în legătură cu Dumnezeu.

Rugăciunea fără împrăștiere ne ajută să ne îndepărtăm de cele pământești și să urcăm la Cer, în cereasca Împărăție a lui Dumnezeu. Ne întărește sufletește în greaua nevoință pentru mântuire și în problemele pământești care ne preocupă pe noi și familia noastră.

Dumnezeu ascultă toate rugăciunile noastre, deși nu ne dăruiește întotdeauna ceea ce îi cerem.

Nu trebuie să-L înțelegem greșit, pentru că are planul său pentru mântuirea oamenilor. Știe cum, unde și când să răspundă cererilor noastre, astfel încât să fie spre binele nostru. Dacă ne-ar fi răspuns îndată, poate nu ne-ar fi fost de folos.

Rugăciunea trebuie să se facă din inimă, iar nu numai cu mintea, să fie fierbinte, iar nu cu răceală, așa cum facem de obicei.

Trebuie să ne rugăm într-un loc liniștit, iar nu în gălăgie, pentru că zgomotul te tulbură și nu poți să te rogi în pace.

Bine ar fi ca toți oamenii să se roage, astăzi când lumea a pierdut orice legătură cu Dumnezeu și nu numai să cerem, ci să-I și mulțumim și să-L slăvim.

MARIOS NASIOS

3.02.2000

* * *

Pe 5 august 2003, datorită edemului pulmonar, a fost internat în spital la secția de terapie intensivă, unde comportamentul său – deși starea inimii sale era critică, având pulsul de 145 de bătăi pe minut – a provocat o deosebită impresie personalului medical. Le mulțumea neîncetat tuturor și nu se plângea de nimic. Considera că această problemă gravă de sănătate îi dă prilejul să cunoască noi oameni.

Trei luni mai târziu a avut primul atac de cord. A adormit pe 25 noiembrie 2003.

În ziua înmormântării, mașina specială cu care era transportat s-a oprit brusc și, în mod inexplicabil, deși nu avea nici o defecțiune; nu a mai pornit. Colegii săi voiau să-l ducă cu mâinile lor și în cele din urmă li s-a împlinit dorința. Această întâmplare a fost considerată un semn.

La cimitir, după slujba înmormântării, au cântat Hristos a înviat!

Elevii absolvenți ai liceului, la întâlnirea aniversară pe care au avut-o în acel an, au pus sus de tot, cu litere îngroșate, numele MARIOS.

„Pentru noi a fost o mare cinste și bucurie să te cunoaștem aici, Marios. O și mai mare cinste și bucurie va fi dacă ne vom întâlni și în cealaltă viață, cea veșnică.”

(Din cartea „MARIOS, cel a purtat stindardul bucuriei”, scrisă de Ecaterina Matenoglu, Editura „Cuvioasa Xenia”, Tesalonic, 2007).

Total
1
Shares
Previous Post

Scrisoare deschisă către Patriarhul ecumenic

Next Post

Partea dedicată lui Dumnezeu

Related Posts