Mărturia Muceniței Perpetua

Când au fost prinşi tinerii catehumeni Revocat şi Felicitas, tovarăşa lui de sclavie, Saturnin şi Secund, între aceştia se afla şi Perpetua, o tânără de familie nobilă, cu educaţie aleasă, căsătorită ca o matroană, având tată şi mamă, şi doi fraţi, unul de asemenea catehumen, şi un copil mic la sân; iar ea avea aproape douăzeci şi doi de ani. Ea însăşi, Perpetua, mărturiseşte toată desfăşurarea muceniciei sale, aşa cum a lăsat-o scrisă de mâna şi de simţirea ei:

Pe când eram încă, spune ea, cu cei ce ne prigoneau, tatăl meu, din marea lui iubire, dorea prin cuvinte şi cu dovezi drăceşti să mă întoarcă de la credinţă, iar eu i-am zis: „Tată, vezi, de pildă, vasul acela care se află acolo, un urcior sau altceva?” Şi el a zis: „Îl văd”. Iar eu i-am zis: „Poate el oare fi numit cu alt nume, decât ceea ce este?” Şi el a răspuns: „Nu”. „Tot aşa şi cu nu pot să mă numesc altfel, decât ceea ce sunt, creştină”. Atunci tatăl meu, tulburat de acest cuvânt, s-a repezit la mine ca să-mi scoată ochii, dar m-a rănit numai; apoi, fiind învins, a plecat.

Atunci, în puţinele zile în care a lipsit tatăl meu, am adus mulţumire Domnului, şi, în lipsa lui, m-am refăcut, şi am fost botezaţi. Iar Duhul Sfânt mi-a insuflat că nu trebuie să cer altceva de la apa (Botezului), decât pătimirea trupului.

Peste câteva zile am fost duşi la închisoare; iar eu m-am înfricoşat, fiindcă niciodată n-am văzut un astfel de întuneric.

O, ce zi îngrozitoare! Era o căldură înăbuşitoare din pricina mulţimii (celor închişi) şi a brutalităţii soldaţilor. Cel mai mult eram chinuită acolo de grija copilului.

Atunci binecuvântaţii diaconi care ne slujeau, Tertius şi Pomponius, au obţinut prin daruri ca pentru câteva ore să fim scoşi într-un loc mai bun al închisorii, ca să ne răcorim. Ieşind atunci toţi din închisoare, se ocupa fiecare de ale sale. Eu mi-am alăptat copilul, aproape mort de foame. Îngrijorată pentru el, am vorbit cu mama, mi-am încurajat fratele, apoi le-am încredinţat copilul. Mă sfârşeam de durere, pentru că-i vedeam şi pe ei istovindu-se din pricina mea.

Am suferit asemenea griji multe zile şi după un timp am reuşit să obţin copilul cu mine în închisoare. El s-a făcut bine îndată, iar eu am fost uşurată de chinul şi de grija copilului. Şi s-a schimbat deodată pentru mine închisoarea, ca într-un palat, încât preferam să fiu aici decât altundeva.

Atunci mi-a zis fratele meu: „Sora mea, iată eşti în mare cinste, aşa încât poţi cere un semn de la Dumnezeu sau o vedenie, să ştim dacă o să pătimim sau vom fi liberaţi!” Iar eu, care cunoscusem că Domnul îmi ascultă rugăciunile, şi am văzut cu ochii ale Lui binefaceri atât de mari, i-am făgăduit lui cu încredere, spunând: „Îţi voi vesti mâine”.

Şi căzând la rugăciune, mi s-a arătat această minunată vedenie: Am văzut o scară de bronz, de o mărime uimitoare, care se ridica până la cer, dar îngustă, pe care nu se putea urca decât unul câte unul; iar pe laturile scării erau înfipte tot felul dc unelte de fier; erau acolo săbii, lănci, căngi, cuţite, încât, dacă s-ar fi urcat cineva fără băgare de seamă şi fără să privească în sus, ar fi fost sfâşiat şi bucăţi de carne din trupul lui ar fi atârnat de fiare. Sub această scară stătea culcat un balaur de o mărime uimitoare, care întindea curse celor ce urcau şi-i înfricoşa ca să nu se urce.

Satur, însă, s-a urcat cel dintâi, el fiind cel ce s-a predat de bună voie, mai pe urmă, din cauza noastră, pentru că însuşi ne învăţase în credinţă, iar atunci când am fost prinşi, el nu fusese de faţă. Ajungând în capul scării, s-a întors spre mine şi mi-a zis: Perpetua, te ajut! Dar vezi să nu te muşte balaurul acela”. Şi eu i-am răspuns: „în numele lui lisus Hristos, nu mă va vătăma”. Iar balaurul de sub scară, ca şi cum s-ar fi temut de mine, şi-a ridicat încet capul şi eu am călcat pe capul lui, ca şi cum aş fi călcat pe prima treaptă.

Iar eu m-am urcat şi am văzut o grădină de o întindere foarte mare şi în mijlocul ei şedea un bărbat înalt cu părul alb, în haină de păstor, care mulgea oile; în jurul lui stăteau multe mii de oameni îmbrăcaţi în alb, iar el a ridicat capul, m-a privit şi mi-a zis: „Bine ai venit, copilă!” M-a chemat apoi şi mii-a dat ca o înghiţitură din brânza făcută din laptele muls. Şi eu am primit-o cu mâinile împreunate şi am mâncat-o; iar toţi cei cc stăteau în jur au zis: „Amin”! Şi la auzul acestui cuvânt, m-am deşteptat, mestecând nu ştiu ce, ceva dulce.

Îndată am povestit aceasta fratelui meu şi noi am înţeles că vom pătimi; şi am început să nu mai avem nicio nădejde în lumea aceasta.

Peste puţine zile, s-a răspândit zvonul că vom fi judecaţi. A venit, însă, din cetate, pe neaşteptate şi tatăl meu, zdrobit de durere şi s-a urcat la mine ca să mă întoarcă de la credinţă, zicând: „Fie-ţi milă, fiică, de perii mei albi! Îndură-te de tatăl tău, dacă mai sunt vrednic să-mi zici tata; dacă te-am adus cu aceste mâini până la această floare a vârstei; dacă te-am preţuit mai mult decât pe toţi fraţii tăi. Să nu mă dai spre ruşinea oamenilor! Priveşte la fraţii tăi! Gândeşte-te la mama şi la bunica ta! Priveşte la copilul tău, care nu va mai putea trăi fară tine! Leapădă-ţi mândria, ca să nu ne nimiceşti pe toţi; căci nimeni dintre noi nu va mai vorbi în voie, dacă tu ai să suferi ceva”.

Acestea le spunea din iubirea sa, ca tată, sărutându-mi mâinile şi aruncându-se la picioarele mele. Şi cu lacrimi mă numea nu numai fiică, ci şi doamnă. Iar eu sufeream din pricina tatălui meu, fiindcă el singur, din tot neamul meu, n-avea să se bucure de pătimirea mea! Şi l-am mângâiat, spunându-i: „Se va întâmpla la scaunul acela de judecată ce va vrea Dumnezeu! Căci să ştii că noi nu suntem în puterea noastră, ci în a lui Dumnezeu”. Şi el a plecat de la mine întristat.

A doua zi, pe când stăteam la masă, am fost luaţi pe neaşteptate ca să fim judecaţi şi am fost duşi în piaţa publică. Îndată s-a răspândit zvonul în împrejurimile forului şi s-a adunat mulţime mare de popor. Ne-am urcat pe estradă. Ceilalţi, fiind întrebaţi de sunt creştini, au mărturisit că sunt. A venit şi rândul meu, şi deodată a venit tata cu copilul meu şi m-a tras de pe treaptă, rugându-se: „Fie-ţi milă de copil!”

Iar procuratorul Hilarian, care primise atunci dreptul sabiei (dreptul de viaţă şi de moarte), în locul răposatului proconsul Minucius Timinianus, mi-a zis: „Cruţă părul alb al tatălui tău! Fie-ţi milă de copilaş! Jertfeşte pentru sănătatea împăraţilor!” Iar eu i-am răspuns: „Nu fac aceasta”. Hilarian întrebă: „Eşti creştină?” Şi eu am răspuns: „Sunt creştină”. Iar în timp ce tatăl stăruia de mine să mă lepăd de credinţă, Hilarian a poruncit să fie pus la pământ şi să fie lovit cu nuiaua. Şi m-a durut suferinţa tatălui meu, ca şi cum eu aş fi fost lovită. Astfel am suferit pentru nefericita lui bătrâneţe.

Apoi ni s-a dat sentinţa şi ne-a osândit pe toţi spre mâncarea fiarelor sălbatice. Iar noi am coborât veseli la închisoare. Atunci, fiindcă copilul se obişnuise să sugă la sânul meu şi să rămână cu mine în închisoare, am trimis îndată la tata pe diaconul Pomponius, ca să ceară copilul, dar tata n-a voit să-l dea. Iar Dumnezeu a voit în aşa fel că nici el să nu mai dorească sânul şi nici eu să nu mai simt aprinderea pieptului, ca să nu mai fiu chinuită din grija copilului şi de durerea sânilor.

După puţine zile, pe când ne rugam cu toţii, mi-a scăpat pe neaşteptate, în mijlocul rugăciunii, un cuvânt şi am numit pe Dinocrate. Dinocrate era fratele meu după trup, de şapte ani, şi a murit de o boală care-i cancerase rău faţa, astfel încât moartea lui a fost ceva îngrozitor pentru toţi oamenii. Şi m-am mirat, fiindcă niciodată nu-mi venise în minte, decât atunci, încât m-am întristat, amintindu-mi de suferinţa lui. Am înţeles îndată că sunt vrednică şi că trebuie să mă rog şi pentru el, şi am început să mă rog îndelung pentru el şi să plâng către Domnul. Îndată, chiar în noaptea aceea, mi s-a arătat această vedenie: Văd pe Dinocrate, ieşind dintr-un loc întunecos, unde erau mulţi, foarte aprins dc căldură şi însetat, cu faţa murdară şi palid la culoare, purtând pe faţă rana pe care o avea când a murit. Pentru el, deci, m-am rugat. Şi între el şi mine era o mare depărtare, încât nu puteam să ne apropiem unul de altul, nici eu, nici el.

Era, apoi, în locul acela unde se afla Dinocrate o fântână plină cu apă, având marginea mai înaltă decât statura copilului. Şi se întindea Dinocrate ca şi cum ar fi vrut să bea. Eu sufeream, fiindcă fântâna aceea avea apă şi, totuşi, din pricina înălţimii marginii, el nu putea să bea. M-am deşteptat şi am înţeles că fratele meu se chinuieşte. Dar aveam credinţă că voi fi de folos la chinul lui. Şi m-am rugat pentru el în toate zilele, până când am trecut în închisoarea din tabăra militară; căci noi aveam să luptăm la sărbătorile militare, date atunci în cinstea zilei de naştere a împăratului Geta. Şi m-am rugat pentru el ziua şi noaptea, gemând şi lăcrimând, ca să mi se împlinească rugăciunea.

Iar în ziua în care am rămas în butuci, mi s-a arătat aceasta: Am văzut locul pe care-l văzusem mai înainte şi pe Dinocrate cu trupul curat, bine îmbrăcat şi răcorit; iar unde era rana, am văzut doar un semn. Şi fântâna pe care o văzusem mai înainte, avea acum marginea micşorată până la mijlocul copilului. Curgea fără încetare apă din ea şi pe marginea ei se afla un vas plin cu apă. Dinocrate s-a apropiat şi a început să bea din el, iar apa din vas nu se împuţina. Şi, săturându-se, s-a depărtat de apă ca să se joace, bucurându-se, în felul copiilor. Şi m-am deşteptat. Am înţeles atunci că el a scăpat de pedeapsă.

Apoi, după câteva zile, soldatul Pudens, mai-marele închisorii, fiind locţiitorul sutaşului, a început să ne preţuiască şi, înţelegând că se află o mare putere în noi, el a permis multora dintre creştini şi rude să vină la noi, ca şi noi şi ei să ne întărim sufleteşte unii pe alţii.

Iar când s-a apropiat ziua muceniciei, a intrat la mine tatăl meu, zdrobit de durere, şi a început să-şi smulgă barba, să se arunce la pământ, să se trântească cu faţa în jos, să-şi blesteme zilele şi să spună cuvinte atât de mari, încât ar fi mişcat orice fiinţă. Iar eu sufeream pentru nefericita lui bătrâneţe.

În ajunul zilei când aveam să luptăm, am văzut în viziune aceasta: diaconul Pomponius venise la uşa închisorii şi bătea cu putere. Eu am ieşit şi i-am deschis. Era îmbrăcat într-o haină albă descinsă, cu încălţăminte felurit colorată. Şi mi-a zis: „Perpetua, te aşteptăm. Vino!” Şi mă ţinea de mână şi am început să mergem prin locuri stâncoase şi întortocheate. În sfârşit, am ajuns cu greutate, gâfâind, în amfiteatru şi m-a dus în mijlocul arenei şi mi-a zis: ,.Nu te teme! Sunt cu tine aici şi sufăr împreună cu tine”.

Şi a plecat. Iar eu văd o mulţime mare de popor, încremenită de uimire. Şi fiindcă ştiam că am fost osândită la mâncarea fiarelor, mă miram că nu se dă drumul fiarelor împotriva mea. Atunci a ieşit împotriva mea un egiptean, urât la înfăţişare, cu slujitorii săi, ca să lupte cu mine. Lângă mine au venit nişte tineri frumoşi, ca ajutători şi sprijinitori ai mei. Am fost dezbrăcată şi parcă mă schimbasem în bărbat. Şi au început sprijinitorii mei să mă ungă cu untdelemn, cum se obişnuieşte la luptă (în jocurile publice). În faţa mea văd pe egiptean că se tăvăleşte în nisip.

Şi a apărut apoi un bărbat oarecare de o mărime uimitoare, care întrecea chiar înălţimea amfiteatrului, îmbrăcat într-o haină de purpură prinsă cu două agrafe pe mijlocul pieptului, neîncins, având încălţăminte felurit colorată din aur şi argint. El purta în mână o nuia, ca mai-marele gladiatorilor, şi o ramură verde pe care erau nişte mere de aur. Şi, cerând linişte, a zis: „Dacă acest egiptean o va învinge pe Perpetua, el o va ucide cu sabia: dar ea, dacă îl va birui, va primi această ramură”. Şi s-a retras.

Iar eu şi egipteanul- zise Perpetua- ne-am apropiat unul de altul şi am început lupta cu pumnii. El voia să-mi prindă picioarele, iar eu îl loveam în faţă cu călcâiele. Şi m-am ridicat în aer şi am început să-l lovesc astfel, ca şi cum nu aş fi călcat pământul. Dar când am văzut că lupta va dura, mi-am împreunat mâinile, mi-am pus degetele unele intr-altele, l-am apucat de gât şi l-am izbit cu faţa la pământ; apoi, cu călcâiul, i-am călcat capul. Şi poporul a început să strige de bucurie şi sprijinitorii mei să cânte. Şi m-am apropiat de bărbatul care avea acea ramură verde şi am primii merele de aur. El m-a sărutat şi mi-a zis: „Fiico, pace ţie!” Şi am început să merg biruitoare spre poarta Sanavivaria. Atunci m-am deşteptat şi am înţeles că nu voi avea de luptat cu fiarele, ei împotriva diavolului. Ştiam însă că voi fi biruitoare.

Extras din Vieţile Sfinţilor– Editura Sihăstria.

Total
47
Shares
Previous Post

Pocăința unui sihastru necunoscut

Next Post

Întâmpinarea Domnului

Related Posts