Pe Părintele Dionisie, dacă nu mă înşeală memoria, l-am cunoscut în anul 1980. Eram închinoviat la Mănăstirea Dohiariu şi, de acolo, am venit la Colciu, unde Părintele vieţuia. Când l-am cunoscut, Părintele încă vedea şi cunoştea foarte bine muzica psaltică, el însuşi fiind un psalt deosebit. De atunci, l-am mai întâlnit de câteva ori, fie la chilia Părintelui, fie la Vatoped, iar mai apoi a venit la hramul Mănăstirii Dohiariu.
În anul 1997, eu am plecat de la Dohiariu şi am venit la chilia Sfintei Ana care aparţine de Mănăstirea Iviron şi timp de un an de zile m-am spovedit la Părintele Isaac Libanezul (12 aprilie 1937-16 iulie 1998). Apoi l-am avut duhovnic pe Părintele Dionisie, până la fericita adormire. Am fost la chilie la Părintele chiar şi cu puţine zile înainte de a adormi. Era foarte lucid şi îmi amintesc foarte bine ultimele cuvinte pe care mi le-a spus. Am fost prezent apoi şi la înmormântarea Părintelui, dar şi la parastasul de 40 de zile, când am primit ascultare să predic. Iar cuvântul pe care l-am ţinut atunci a fost publicat în revista „Protaton”.
Am avut binecuvântarea să trăiesc în preajma bătrânului şi să am parte de multe experienţe duhovniceşti alături de el. Printre altele m-a sprijinit foarte mult atunci când am plecat de la viaţă de obşte, la viaţă de sine, la chilie. Am avut de învăţat foarte multe de la el şi, pentru că avea experienţă de foarte mulţi ani ca duhovnic, aş putea spune pur şi simplu că am fost ca un învăţăcel pe lângă Părintele în cele ale duhovniciei.
Înainte de a mă referi la sfaturile frumoase pe care le dădea Părintele Dionisie, am să spun că, atunci când l-am cunoscut, avea foarte mare mâhnire în suflet. Şi motivul acestei dureri sufleteşti era că, din pricina regimului comunist din România, nu puteau să vină tineri ca să se alăture vieţuitorilor români din Athos. Dar am fost şi martor la bucuria pe care Părintele a avut-o când chilia sa s-a umplut de tineri aleşi. Şi lucrul acesta s-a întâmplat nu numai la chilia părintelui, ci în tot Sfântul Munte au venit români. Când au venit aceşti tineri monahi la chilia Părintelui, încă vedea şi mi-a spus, când încet, încet îşi pierdea vederea: „Dau slavă lui Dumnezeu că pot să-i văd pe Părinţii care au venit şi în memoria mea am chipurile lor”.
Mai întâi am să spun că era un om plin de evlavie, un foarte bun şi corect slujitor. Ca părinte duhovnicesc, aveai impresia că nu oboseşte niciodată. Deşi uneori, din pricina neputinţelor bătrâneţii, era epuizat, cu bunăvoinţa unui om tânăr venea de la chilia sa, ţinându-se de bastonul său numai pentru a spovedi. Deşi era suferind, potrivit vechii rânduieli, stătea în picioare când spovedea. Atunci când îl rugam să stea jos, părintele spunea: „Voi, grecii staţi jos la spovedanie. Tu eşti grec şi poţi sta jos la spovedanie, eu rămân în picioare”. Dacă vedeam că nu se simte bine din cauza problemelor de sănătate, ne ceream iertare, iar Părintele spunea: „Ce spuneţi? E o cinste pentru noi şi numai faptul că aţi bătut atâta cale ca să veniţi să vă spovediţi. Şi noi să nu răspundem la dragostea aceasta?”.
Era un om plin de discernământ. Pot să spun că nu era foarte sever, să-l certe tare pe păcătos. Când la rândul meu am devenit duhovnic, Părintele mi-a spus: „Să nu te îndepărtezi prea mult de canoanele Sfinţilor Părinţi. Dar, copilul meu, în vremea în care trăim noi astăzi este foarte greu pentru cineva să rânduiască lucrurile pentru că, să ştii că au apărut şi păcate care nu existau atunci când Sfinţii Părinţi au scris canoanele.
La una din spovedanii, unul dintre cei care se spovedeau la Părintele i-a spus nişte lucruri urâte care se întâmplau în mănăstirea sa, care era de obşte. Şi atunci Părintele a răspuns: „Am mai auzit să se întâmple lucruri urâte la mănăstirile cu viaţă de sine, dar dacă s-a ajuns să se întâmple asta şi la mănăstirile de obşte, atunci înseamnă că ne-am apropiat de sfârşitul lumii.”
Avea un sentiment de recunoştinţă că trăia în mijlocul grecilor şi chiar spunea: „Ortodoxia o ţine grecul”.
Accentua mereu şi mereu că trebuie să avem dragoste între noi. Nici slujbele şi nici nevoinţele nu au valoare dacă avem dragoste numai faţă de Dumnezeu. Dar să avem şi faţă de aproapele.
De multe ori am participat la hramurile şi la privegherile de la chilia Părintelui. Şi Părintelui nu-i plăcea numai să cânt, îi plăcea să mă audă citind. Îmi mărturisea: „Citeşti repede, dar curat!”.
În general ţinea la împlinirea poruncilor cu acrivie, iar ca oameni ce suntem, făceam nişte greşeli, atunci spunea: „Repede să ne pocăim, să nu-l lăsăm pe diavol să capete putere asupra noastră”.
Cu puţine zile înainte de a adormi întru Domnul, când încă putea să vorbească şi înţelegea ce se întâmplă, i-am spus: „Părinte Stareţ, ce moştenire ne lăsaţi?”. Era prezent şi Părintele Dionisie cel tânăr, actualul stareţ al chiliei şi câţiva alţi monahi. Şi Părintele a răspuns: „Să aveţi dragoste între voi! Şi Dumnezeu vă va binecuvânta.” După aceasta, mi-au spus Părinţii, că nu a mai putut vorbi şi, după puţine zile, a plecat la Domnul.
Dau slavă lui Dumnezeu că l-am cunoscut pe acest om sfânt pe care şi Cuviosul Paisie Aghioritul îl admira şi spunea cuvinte foarte frumoase despre el.
Îmi amintesc că l-am întrebat odată: „Părinte, cum e mai bine? Acum când în Sfântul Munte sunt mulţi Părinţi tineri şi erudiţi sau când aţi venit Sfinţia Voastră aici şi erau mai puţini Părinţi şi foarte simpli?”. Iar părintele a răspuns: „Nu zic că cei care au venit nu sunt Părinţi buni, însă cred că era mai bine atunci pentru că la Părinţii din vechime era multă simplitate. În vreme ce acum avem de toate, mulţi oameni vin şi ne oferă tot ce avem nevoie, cei din vechime trăiau în multă sărăcie, erau lipsiţi, însă această sărăcie i-a făcut să aibă dragoste şi să se ajute între ei şi să se sprijine unul pe altul.
Să dea Dumnezeu să avem toţi parte de rugăciunile lui şi, atât cât putem, mai ales noi ca monahi, să-l imităm în viaţa lui cuvioasă!
Fragment dintr-un interviu realizat de Silviu Cluci în decembrie 2014 via http://doxologia.ro.
