Mărturisirea gândurilor

Stareţul ne sfătuia să fim sinceri faţă de Dumnezeu şi faţă de el, înţelegând prin aceasta mărturisirea curată. Astfel a trecut viaţa noastră lângă el. Mă străduiam să fiu foarte curat în ochii lui şi să nu‑i ascund nici cel mai mic gând. Simţeam ca pe o curvie duhov­nicească faptul de a ţine ceva ascuns înlăuntrul meu.

Gândurile trebuie să fie cu desăvârşire curate. Felul cum merg la priveghere, la mărturisirea gândurilor, la întâlnirea cu părinţii, la ascultare, toate trebuie să fie cunoscute Stareţului. „Dacă acum, din prima zi a supunerii mele, îmi spuneam în sine, nu pun început bun, aşa cum mă sfătuieşte Stareţul, nu voi avea nici sfârşit bun”.

Aceasta, cu rugăciunile Stareţului, am păzit‑o şi din acest motiv simţeam multă bucurie, multă odihnă sufletească, iar cu ochii cei trupeşti vedeam atât de curat, încât nu puteam să‑mi dau seama ce se întâmplă, căci nu aveam experienţă.

– Gheronda, văd atât de limpede… Ce este aceasta?

– Aceasta este o parte din roada ascultării şi a mărturisirii curate a gândurilor.

Nu mă preocupa deloc nici chiar mântuirea mea, fiindcă simţeam atât de multă odihnă, încât îmi spuneam: „Chiar şi acum de voi pleca la Dumnezeu, ce voi spune? Păcatele mele le‑am mărturisit. Sufletul meu se află dezgolit înaintea Stareţului. Iar tot ce am făcut, am făcut de ascultare”. Când mergeam să mă culc, simţeam atât de multă pace sufletească, încât îmi spuneam: „Ce mi se întâmplă?” Pentru toate acestea însă nu aveam niciun gând de slavă deşartă, pentru că ştiam şi credeam cu tărie că totul se datora rugăciunilor Stareţului meu.

Însă atunci când ucenicul nu este sincer şi nu îşi dezvăluie sufletul înaintea Stareţului prin mărturisirea curată a gândurilor, nu poate să pună niciodată început bun. De aceea nici nu poate nădăjdui într‑un sfârşit bun.

Atunci când un creştin nu cercetează toate gândurile pe care i le seamănă diavolul, în sufletul său se nasc patimile, pe care, dacă nu le curăţeşte prin Mărturisire şi pocăinţă, nu va putea să‑şi afle niciodată sănătatea şi mântuirea sufletului său. Atunci când omul mărturiseşte toate cu smerenie, este ca şi cum ar scoate tot ce este bolnav înlăuntrul său. Iar apoi, odată cu lacrimile de pocăinţă, vine luminarea şi Harul lui Dumnezeu; gândurile i se luminează şi în felul acesta dobândeşte sănătatea sufletească.

Extras din Starețul meu Iosif Isihastul – Arhim. Efrem Filotehitul, Editura Evanghelismos – 2010.

Total
127
Shares
Previous Post

Sfântul Nectarie – Învățături – Nobleţea duhovnicească și Doxologia

Next Post

Se închină toți oamenii la același Dumnezeu?

Related Posts