Un monah oarecare a coborât de la Sihăstrie la dentist, în Paros. După puțin au venit acolo și alți bolnavi. Unul dintre ei era dintr-un sat îndepărtat, și dacă ar fi întârziat, ar fi pierdut și ultimul autobuz pentru întoarcere. Atunci monahul îi dădu rândul său, ca acela să apuce să se întoarcă, dar pentru aceasta însuși monahul a pierdut ultima cursă pentru a se întoarce la mănăstire.
A început, deci, să urce de la drumul principal până la mănăstire pe jos. Starețul în acea vreme a pornit spre Atena cu câțiva din fiii lui duhovnicești. Când au întâlnit pe monah, l-a mustrat deoarece a întârziat atât de mult. Și, înainte de a apuca acela să se îndreptățească, a dat poruncă șoferului să pornească.
Un cleric dintre cei care călătoreau cu Starețul și care știa totul din înștiințarea telefonică a monahului, a explicat Starețului care e realitatea. Atunci acesta și-a schimbat îndată înfățișarea și, cu simțământul că a nedreptățit pe monah, a completat:
– Aa, deci, așa e! Și eu l-am nedreptățit! Când vom ajunge la Atena, să-mi aduceți aminte să-i telefonez și să-i cer iertare. Ia aminte, să nu uiți!
– Nu, părinte! Cum să-i ceri iertare? a spus unul din mașină. Deja părintele X a și uitat.
– Nu, fiule! Nu mă costă nimic să cer iertare, când sunt vinovat.
Și, într-adevăr, abia ajuns la Atena, după ce s-a închinat, și înainte ca să-i aducă aminte cineva, a telefonat la mănăstire și a cerut iertare de la ucenicul său.
***
I-am cerut odată să ne explice stihul Mai întâi mergi și te împacă cu cei ce te-au mâhnit din stihurile de la începutul rugăciunilor Sfintei Împărtășanii, în care, logic, se pare că cerem împăcarea cu cei ce noi i-am mâhnit și nu cu cei ce ne-au mâhnit pe noi. El însă, voind să ne învețe foloasele din punerea în lucrare a stihului de mai sus, ne-a povestit întâmplarea de mai sus:
– Odată liturghiseam la Sfinții Trei Ierarhi și printre cei din Biserică era și cutare (un fiu de-al său duhovnicesc care era teolog și cântăreț desăvârșit). Cum era și firesc, s-a urcat la strană, și împreună cu el și cântăreții permanenți ai bisericii, niște bătrânei evlavioși și neiubitori de argint, care, deși nu știau să cânte prea bine, totuși nu i-au dat aproape nimic să cânte.
Eu, fiind în Altar, m-am tulburat din pricina purtării lor.
Am ajuns până la chinonic. Cum să mă împărtășesc tulburat? Ca să pun în practică, deci, pe Mergi și te împacă cu cei ce te-au mâhnit și ca să mustru indirect pe cântăreții Bisericii, am chemat în altar pe protopsalt, înainte de a mă împărtăși, și i-am cerut iertare pentru tulburarea și neliniștea ce am simțit-o din pricina „nemilostivirii” lui.
Așadar, și eu m-am împărtășit fără tulburare și el și-a cunoscut greșeala sa și și-a cerut și el, la rândul său, iertare.
Extras din cartea Crâmpeie de viață – Arhim. Epifanie Teodoropulos, Editura Evanghelismos.
