Milostenie este rugăciunea ce o facem pentru toți frații noștri

În timp ce noi ne amărâm și purtăm răutate – și primul sunt eu – atunci când ne judecă, ne ocărăsc, ne clevetesc, fiindcă avem mult egoism, fiindcă nu suntem nepătimași, fiindcă nu avem dragoste, fiindcă nu avem milostivirea sufletească. Trebuie ca în viața noastră să avem ca primă grijă pe aceea de a ierta și de a ne ruga pentru oamenii ce ne fac rău.

Cel care dăruiește iertare din toată inima și se roagă pentru vrăjmașii săi, va primi și iertarea lui Dumnezeu pentru păcatele sale. Ceea ce semănăm, aceea vom și secera. Osteneala, postul, rugăciunea, trezvia, milostenia vor preschimba inima noastră, o vor face milostivă și iertătoare către aproapele, iar durerea celuilalt, va deveni durerea noastră. Să cercetăm cele învățate de Evanghelie, ca să ia chip înlăuntrul nostru Hristos și să devenim și noi încet-încet dumnezei după har.

Există și alte feluri de milostenie. De pildă, ajut trupește un om care nu poate lucra sau să se slujească. Există atâția bolnavi, atâția frați ai noștri, care au nevoie de sprijin. Merg și-l mângâi pe cel deznădăjduit. Toți suferă de gânduri, de probleme psihologice și toți au nevoie de milostenia unui cuvânt bun, unui cuvânt de mângâiere. Vizitez pe cei întemnițați, pe bolnavi, pe neputincioși, pe bătrânei.  Conduc un păcătos la spovedanie și acolo i se iartă păcatele, făcându-se vrednic de viața veșnică. Aduc pace într-un cuplu, care se primejduiește să desfacă căsătoria, dar apoi nu se mai despart. Iar peste toate acestea, milostenie duhovnicească este rugăciunea ce o facem pentru toți frații noștri, dar mai ales pentru vrăjmași.

Înainte cu doi ani, într-un oraș din America, ne-am adunat la o biserică și vorbeam. După ce am spus destule, preotul care făcea traducerea, a pus capăt cuvântului, ca să continuăm a doua zi. Printre cei care ascultau am văzut pe cineva care era neliniștit. Voia ceva.

– Părinte, spun eu, să ascultăm ce vrea să spună acest om.

Acela s-a ridicat și cu multă supărare, ca să nu spun indignare, a spus:

– Părinte, ați vorbit despre Hristos, despre Apostolul Pavel și bine ați vorbit. Dar eu sufăr de puținătatea credinței, de necredință. Nu pot să cred în Dumnezeu. Cine mă va ușura de această tiranie? Cine mă va izbăvi de acest iad ce îl trăiesc? Cine îmi va dovedi existența lui Dumnezeu? Și câți alții ca mine suferă! Cine îi va ajuta pe acești oameni?

Atunci am spus preotului să mai așteptăm puțin.

– Stai jos, omule al lui Dumnezeu.

Apoi i-am vorbit despre existența lui Dumnezeu și m-am oprit la următoarea istorioară:

„Napoleon, împăratul Franței, era foarte înțelept și experimentat, mai ales în arta războiului, adică în a găsi chipuri de a birui pe vrăjmași. Era de asemenea credincios și om evlavios. Avea însă un general necredincios, care nu credea în Dumnezeu. Împăratul știa aceasta și de multe ori încerca să-l facă pe general să creadă, dar acela se împotrivea și refuza să creadă. Într-o zi, din dragoste, împăratul i-a spus:

– Generale, mâine la prânz te invit la masă.

– Pe mine? A întrebat generalul.

– Pe tine. Vreau să mâncăm împreună. Nu accepți?

– E o cinste pentru mine, dar nu sunt vrednic.

– Însă eu îți fac această cinste.

A doua zi la prânz, înainte de a ajunge generalul, împăratul a luat un glob pământesc și l-a așezat pe masă. Când generalul a venit, împăratul i-a spus:

– Ia loc! Primul lucru pe care am să ți-l spun este că acest glob s-a pus aici singur pe sine.

Generalul l-a privit mirat.

– Înălțimea Voastră, glumiți!

– Nu, nu glumesc deloc, a răspuns Napoleon. Ci cred cu tărie că acest glob s-a făcut singur; nu știu însă cum s-a întâmplat. Oricum, s-a pus singur aici pe masă.

– Este cu neputință să se întâmple așa ceva, spuse generalul.

– Eu cred că este cu putință.

– Bine, Înălțimea Voastră, mă socotiți nebun?

– Da, ești nebun. Dacă acest glob mic, care nu înseamnă nimic, crezi că l-a făcut un meșter, cum crezi că întreg Universul, care funcționează cât se poate de științific, cu atâta precizie, nu a fost creat de Dumnezeu? Funcționează de milioane de ani fără să-i fie tulburată funcționarea câtuși de puțin. Căci cea mai mică tulburare ar putea aduce distrugerea întregului Univers.

De îndată ce a auzit acestea generalul, și-a ridicat mâinile și a spus:

– Mă predau, cred în existența lui Dumnezeu”.

Acestea le-am spus atunci și lumea care a auzit, s-a entuziasmat și a început să aplaude, fiindcă istorioara aceasta avea foarte palpabilă mărturia existenței lui Dumnezeu. Iar acel creștin s-a liniștit și i-am spus:

– Omule, vino mâine la biserică să te spovedești și îți voi spune și altele pentru întărirea credinței în Dumnezeu.

A venit, s-a spovedit, i-am spus destule despre Dumnezeu, i-am trimis și o carte potrivită ca să-l întărească în credință și astfel a intrat în rânduială. Pe acest om l-a adus o femeie evlavioasă, pentru că nu avea „soartă sub soare”. Trăia singur prin case străine, deoarece nu avea rude. Această femeie, când a înțeles că nu crede în Dumnezeu, i s-a făcut milă de dânsul și l-a adus la biserică, ca să afle mângâiere. În vara aceasta am primit un telefon de la această femeie:

– Părinte Efrem, vă mai aduceți aminte de mine?

– Dar de Kostas?

– Ce face Kostas?

– Kostas a murit. De două săptămâni tot încerc să vă găsesc la telefon, ca să vă spun că a murit Kostas și să-i faceți 40 de Liturghii. Ascultați ce s-a întâmplat. Acest om a plecat în Grecia. Acolo s-a îmbolnăvit și după aceea s-a întors din nou în America. În răstimpul cât a fost în Grecia, i-am dat telefon să aflu cum se simte.

– Kosta, cum mai ești?

– Sunt bolnav.

– Vino aici ca să te ajutăm.

A plecat de acolo și s-a întors aici.

– Kosta, i-am spus eu, să mergem la preot să te spovedești și să te împărtășești.

Iar el, simțindu-se dator, a spus:

– Da, să mergem.

Am sunat pe preot, s-a spovedit și împărtășit cu Sfintele Taine. Apoi i-am spus:

– Acum de vreme ce ești bolnav, să mergem și la spital. Vom merge și vom vedea ce ai.

Analizele au arătat că era plin de tumori canceroase. L-au băgat la chirurgie, dar fiindcă era plin de tumori, l-au închis la loc și l-au dus înapoi în salon.

– Kosta, i-am spus eu, trebuie să te împărtășești.

– Să mă împărtășesc, soră.

L-am adus pe preot cu Sfânta Împărtășanie – în salon se afla și soțul meu. El i-a strigat:

– Kosta, deschide ochii să te împărtășești!

Acesta căzuse în horcăitul morții și nu înțelegea. L-am ridicat dintr-o parte, dintr-alta, dar nimic. Atunci am căzut în genunchi și am început să plâng și să-l rog pe Dumnezeu: „Dumnezeul meu, deschide ochii și gura acestui om ca să se împărtășească cu Preacuratul Tău Trup și cu Scump Sângele Tău. Fă milă, Dumnezeul meu!”. Și în cele din urmă, cu totul neașteptat și în chip minunat, a deschis mai întâi ochii și apoi gura și s-a împărtășit cu Sfintele Taine. Apoi a închis ochii și gura și a căzut în letargie. Eu de bucurie am căzut în genunchi împreună cu soțul meu și lacrimi în ochi Îl slăveam pe Dumnezeu. Dintr-odată acela și-a deschis ochii, s-a ridicat în șezut pe pat și-a ridicat mâinile și a început și el să mulțumească și să slăvească pe Dumnezeu pentru mila ce făcuse cu el, căci se pare că simțise în el Harul lui Dumnezeu. Apoi s-a sculat singur pe pernă, și-a închis ochii, gura și cu trei răsuflări și-a dat sufletul său lui Dumnezeu.

Când am auzit acestea la telefon, atât de mult m-am entuziasmat, încât i-am spus:

– Fiica mea, îți dau atât de multe binecuvântări, încât nu pot să le exprim.

Vedeți, în ultima clipă a iconomisit Pronia lui Dumnezeu ca acest suflet cu dragostea ei, cu acest fel al ei de a face milostenie, de a se dărui pe sine, să-l aducă la predică, la biserică, la Tainele dumnezeiești, la spital. Această dragoste nu poate fi plătită cu nimic. O comoară de bani să-i fi dat, tot nu ar fi putut să răsplătească această mare milostenie, care i-a făcut-o. Gândiți-vă: nemărturisit, departe de Dumnezeu, fără credință și sprijin, a fost condus de ea lângă Dumnezeu. A crezut, s-a mărturisit, s-a împărtășit și a plecat în cealaltă viață cu mare nădejde de mântuire. Iar de acolo, mântuit, se va ruga din recunoștință pentru sufletul care l-a ajutat să se afle în slava lui Dumnezeu și va spune: „Eram pierdut; dacă nu ar fi ieșit acceastă femeie în calea mea, acum aș fi fost în iad”. Dar și acest suflet care l-a ajutat, ce cunună a primit! Această milostenie nu are limite. Iată, ce poate oferi un om. În acest caz, un suflet a fost ajutat. Închipuiți-vă, dacă vom ajuta multe suflete, cât de mare va fi ajutorul pe care îl vom primi din rugăciunile lor în acel ceas când sufletul nostru va ieși din trup!

De aceea și noi, când știm pe cineva că este departe de Dumnezeu, că nu s-a spovedit, să-i spunem două cuvinte, să-l ajutăm. Chiar dacă nu se va întoarce, faptul că i-am vorbit de Dumnezeu, i-am spus două sfaturi pentru cealaltă viață, și aceasta este o minunată faptă de milostenie către aproapele.

Fragment din cartea Arta mântuirii, ce a apărut la Editura Evanghelismos.