Unuia dintre călugări, atâta urâciune i-au pus către Cuviosul Atanasie Athonitul, încât nici nu voia să se mai uite la dânsul; și atât se înmulțise răutatea într-însul, prin lucrarea diavolească, încât se gândea și la ucidere. Deci, gătind o sabie și ascuțind-o, căuta vreme prielnică în care ar putea ucide pe Cuviosul Atanasie.
Iar într-o noapte, pe când toți dormeau și numai cuviosul părinte petrecea la rugăciune, priveghind în chilia sa, ucigașul acela a venit la el, ca și cum avea să-i spună un cuvânt de nevoie, iar sub mână ținea sabia trasă. Și a bătut în ușă fără de frică, zicând: „Binecuvintează, părinte”. Iar glasul lui era ca al lui Iacov, dar mâinile lui ca ale lui Isav. Iar cuviosul părinte, fiind ca Abel cel drept, nu știa că afară stă Cain și-l cheamă spre ucidere. Deci l-a întrebat dinăuntrul chiliei, zicând: „Cine ești tu?”, și a deschis ușa puțin.
Iar ucigașul, temându-se de glasul părintelui, a căzut la pământ tremurând, pentru că Dumnezeu, păzind pe credinciosul robul Său, a lovit pe ucigașul acela cu o frică năprasnică. Deci i-au slăbit mâinile și sabia i-a căzut la pământ, iar el însuși zăcea la pământ înaintea picioarelor părintelui, cu fața în jos, ca un mort. Iar cuviosul, văzând aceasta, s-a mirat și s-a spăimântat. Deci a ridicat de la pământ pe cel ce zăcea. Iar acela, abia venindu-și în sine, a zis cu glas umilit către părintele: „Miluiește-mă, părinte, pe mine, ucigașul tău! Iartă-mi această răutate a mea pe care am gândit-o împotriva ta și-mi lasă păgânătatea inimii mele!”
Iar părintele, aprinzând lumânarea și văzând la pământ sabia ascuțită ca briciul și înțelegând gândul acelui monah, a zis: „O, fiule, oare ca la un tâlhar ai venit cu această sabie asupra mea? Încetează cu tânguirea, închide-ți gura, ascunde fapta și să nu spui la nimeni ceea ce s-a făcut. Deci vino să te sărut, fiul meu, iar Dumnezeu să-ți ierte greșeala ta”.
Astfel era nerăutatea Cuviosului Atanasie și de atunci arăta mai multă dragoste către acel frate. Iar el, totdeauna aducându-și aminte de greșeala sa și văzând nerăutatea și dragostea părintelui, se tânguia neîncetat și nici nu putea tăinui lucrul ce se făcuse, ocărându-și greșeala sa și preamărind fapta cea bună a părintelui. Și a murit în mare pocăință, iar cuviosul a plâns atât de mult după el, ca după nimeni altul.
