Ieromonah Savatie Baștovoi
Nu există o scară a păcătoșeniei dincolo de care osîndirea să fie îngăduită. Fie că judeci pe cineva pentru o haină ce ți se pare nepotrivită, fie că judeci un ucigaș sau un violator, păcatul tău este același și te lipsește de mîntuire.
Pentru că păcatul osîndirii nu are context, nu are obiect extern, ci este expresia unui suflet bolnav de mîndrie care începe să puroieze ori de cîte ori se înțeapă de un păcat străin.
Cum să ne păzim mintea de osîndire atunci cînd ni se descoperă păcatele mari ale cuiva? Mai întîi, să gîndim că însăși darea în vileag a cuiva este o lucrarea a lui Dumnezeu care, în acest mod, pedepsește, dar și lucrează la smerirea și mîntuirea păcătosului.
Alte sute de păcătoși săvîrșesc același păcat în ascuns, păstrînd înfățișare și faimă de oameni cumsecade, iar acesta este dat în vileag și hulit. Această pedeapsa nu este una ușoară, căci mulți și-au luat zilele nesuferind rușinea. Așa că, nu mai este nevoie și de osîndirea noastră după ce Dumnezeu Însuși a pedepsit cu milă și cu îndurare. Să ne gîndim că alții au murit în somn sau în accidente fără să mai aibă chip de pocăință.
Apoi, este o legitate duhovnicească să cădem în ceea ce judecăm, iar asta o spune marele apostol Pavel: “De aceea, cel căruia i se pare că stă neclintit să ia seama să nu cadă” (1 Corinteni 10, 12). Iar cel vinovat de această dată el însuși a osîndit și a condamnat la pușcărie pe frații și surorile sale mai mici (cazul Tanacu), nearătînd milă, și acum, după aceeași lege duhovnicească, merge el să cunoască toată suferința și umilința închisorii.
După toată această învățătură ce s-a făcut în ochii tuturor, dacă cineva mai voiește să judece, judece!
Sfinții Părinți, atunci cînd aflau de căderea cuiva, se rugau ca ei înșiși să nu cadă. Faptul că astăzi noi ne credem mai sfinți decît Sfinții, fiindu-ne mai apropiată judecata de can-can, arată cît de departe am căzut cu toții, ca din această cădere să se nască și astfel de străsnicii ca cele întîmplate cu episcopul osîndit la închisoare.
