Întunecarea sufletului

intunecarea sufletului

  Prin patru lucruri se întunecă sufletul: prin urârea aproapelui, prin disprețuirea și pizmuirea lui, și prin cârtire.

Una urmează celeilalte, pentru că Avva Isaia vrea să ne arate legătura lor și modul în care ele produc tulburare în suflet. De la începutul cuvintelor sale spune că, pentru ca omul să aibă viață duhovnicească, să aibă lumină în viața sa, trebuie să aibă o comunicare desăvârșită cu mediul său. Din clipa în care nu mai are această simplă, firească și tihnită lepădare de sine și predare față de celălalt și, prin urmare, trăirea celuilalt ca pe un mădular propriu, nu poate să-L aibă pe Dumnezeu. De aceea, sufletul se întunecă, când se clatină legătura lui cu oamenii.

Cum însă se clatină? Prin urârea aproapelui. A urî pe aproapele are ca principal înțeles un sens activ și înseamnă: a lovi, a tăgădui, a mă pune împotriva celuilalt. Exprimă dispoziția agresivă a sufletului. În loc să am o relație firească cu celălalt, să-l pun la inimă, eu am ura, care este ieșire a celuilalt din inima mea și din viața mea. Ura, așadar, este să-l văd pe celălalt ca pe unul diferit, să vadă lucrurile dublu. În loc să văd că celălalt sunt eu, văd că este ceva diferit. Asta poate să fie firesc pentru oamenii lumii, dar pentru noi, care suntem trupul lui Hristos, este nefiresc.

Ura este dintre păcatele cele mari, pentru că izvorăște dintr-o mare împătimire, ea arată că omul a robit mulți ani păcatului și patimilor, iar inima i s-a învârtoșat atât de mult, încât a devenit oarecum anormală și nu numai că nu poate să iubească, dar și urăște. Este nevoie de multe lacrimi ca să scape cineva de ură. Nu este o chestiune de o simplă hotărâre sau o luptă de o zi. Când urăsc pe cineva, nu pot să spun că mă hotărăsc să nu-l mai urăsc. Pot să spun că mă hotărăsc să nu-l lovesc, să nu-l vatăm, dar pentru ca să nu-l mai urăsc, este nevoie de o curăție lăuntrică. Ura față de aproapele arată un mare grad de împătimire și, de aceea, întunecă sufletul.

Prin disprețuirea lui – adică a-l smeri pe celăllalt – întunecă, în mod evident, sufletul. Disprețul are aici sensul adânc de a-l judeca pe celălalt. Când însă îl judec, îl găsesc întotdeauna mic, neînsemnat, un nimic. Atât de mare este egosimul omului, încât nimic nimic nu poate să stea înaintea judecății sale, nici măcar Unul Dumnezeu, cu atât mai puțin un om. A-l considera pe celălalt mai prejos, cu atât mai mult a o și spune, este un păcat de căpătâi.

Prin pizmuirea lui. Altă formă a legăturii noastre cu oamenii, care tulbură pacea și unimea, este invidia în toate înțelesurile. Pizmuiesc pe cineva din iubire, pentru că-l consider al meu și mă unesc nedespărțit de el. Această unire nu este în trupul lui Hristos, ci este o degradare a trupului lui Hristos la o legătură omenească.

Dacă luăm invidia în sensul că îl invidiez pe omul acesta și-l resping, atunci invidia este expresia unei neputințe lăuntrice, dar și a unei iubiri anormale. Adică îl iubesc într-un mod egoist și exclusivist, cred că am drepturi în viața lui și că el are obligații față de mine, că trebuie să-mi dea socoteală unde merge și ce face.

Invidia, este așadar, o tulburare a legăturilor noastre datorate prisosului de energie sufletească, psihică. Invidia este orice întoarcere către celălalt, care pornește de la ceva exagerat, dintr-un zel, dintr-o fierbere. Prin urmare, zelul poate să  fie interesul meu, iubirea mea, grija mea de-al mântui, de-al ajuta să iasă din păcat, să ajungă copil al lui Dumnezeu. Această fierbințeală este o goană lăuntrică nefirească. Opusul lui „a pizmui” este „a cârti”, care vine de asemenea dintr-o neputință a sufletului. Când cârtesc înseamnă că protestez, neg, mă plâng, sunt strâmtorat, nu sunt satisfăcut. Această cârtire o exprim în jurul meu, în scrierile mele, în rugăciunea mea. Cer, de exemplu, ceva de la celălalt sau aștept, sau pretind ceva. Însă nu mi-o dă, pentru că și el este absorbit de propria lui luptă și dorință, de propriul lui gând, de propriul păcat, de propria bucurie, de propria lui destrăbălare, sfințenie sau virtute. Atunci cad în cârteală, deoarece sunt marginalizat în gândul lui. El se roagă, iar eu cred că mă lasă singur. Se interesează de mine, iar mie mi se pare că nu o face din iubire sau că o face cu lipsuri.

Cârtirea este insatisfacța pe care o simțim în viața noastră și în egoul aflat în inferioritate. Invidia, provine dintr-un egou hipertrofiat, în timp ce disprețul, dintr-un egou autohrănit și auto împuternicit, fără Dumnezeu, și care-l vede pe celălalt mai prejos și de nimic. Ura este diferențierea, înlăturarea celuilalt din existența noastră.

Sursa: Arhim. Emilianos Simonopetritul, Tâlcuiri la Filocalie. Avva Isaia, cuvinte ascetice, Ed. Sfântul Nectarie, 2006.

Total
21
Shares
Previous Post

Lexicon Athonit

Next Post

În Raportul pe anul 2014, Departamentul de Stat al SUA atacă Biserica, martirii închisorilor și valorile tradiționale

Related Posts