În lupta atît de înverşunată pe care diavolul o duce împotriva Bisericii şi a lumii, fără să ţină seama de nici un fel de mijloace, este firesc că duhul răului nu cruţă pe nici un om pentru a-l cîştiga de partea lui. În căile de nepătruns ale judecăţilor dumnezeieşti, diavolul poate fi lăsat uneori în libertate, cu voia lui Dumnezeu, pentru a pune stăpînire pe unii oameni, în parte sau cu totul, spre o pedepsire a lor, spre o încercare a lor, sau spre adeverirea unor lucrări ascunse cu rosturi mai adînci în ordinea spirituală.
Asemenea acte de posesiune pot să provoace două feluri de manifestări: unele cu înfăţişări demonice (îndrăciţii şi obsedaţii), iar altele cu înfăţişări angelice (falşii profeţi şi falşii făcători de minuni). Diavolul poate să subjuge pe asemenea oameni cu o putere care îi depăşeşte, le stăpâneşte facultăţile psihice, simţurile şi organele, iar cei îndrăciţi pot deveni astfel foarte uşor uneltele oarbe ale unor scopuri satanice. Prin tulburarea facultăţilor lor psihice, diavolul le poate produce unele manifestări neobişnuite ca: vedenii, semne, vise şi arătări „minunate” care nu sînt, de fapt, decît năluciri demonice. Despre felurite cazuri de îndrăciţi ne vorbeşte, în multe locuri, Sfînta Scriptură. Sînt bine cunoscute atîtea împrejurări din Evanghelii, prin care Domnul Hristos a izgonit dracii din atîţia posedaţi. Asemenea şi din vieţile multor sfinţi şi din istoria Bisericii, se cunosc fel de fel de forme de stăpîniri demonice. În chip obişnuit, Dumnezeu ne-a lăsat ca arme de apărare împotriva diavolului semnul crucii, postul şi rugăciunea; iar pentru împrejurări neobişnuite, ierurgiile Bisericii, exorcismele, precum şi unele Sfinte Taine, între care, mai ales, este Sfîntul Maslu. Felurite sînt chipurile în care diavolul se poate manifesta prin mijlocirea unui îndrăcit. Iată cîteva:
Îndrăcitul poate fi lovit de o infirmitate organică, fără cauză aparentă şi „din senin”: surzenie, orbire, muţenie, ologeală sau altele.
Îndrăcitul poate dispune de forţe şi de însuşiri aparente care depăşesc în chip nemăsurat puterile şi aptitudinile lui fireşti.
Îndrăcitul poate cunoaşte, dintr-o dată, lucruri pe care nu le-a cunoscut înainte, atît în domeniul ştiinţelor şi al istoriei, cît şi al Sfintelor Scripturi.
Îndrăcitul poate vorbi şi scrie în limbi felurite cu multă uşurinţă şi fără să fi cunoscut acele limbi.
Îndrăcitul poate face prevestiri, ghiceşte faptele şi gîndurile oamenilor şi vede în ascuns.
Îndrăcitul poate prilejui în jurul lui felurite semne şi fenomene cu caracter neobişnuit (mutări şi ridicări de obiecte, zgomote, năluciri, apariţii luminoase).
Îndrăcitul poate cădea în stări cataleptice asemănătoare cu moartea.
Spre lămurirea unor fenomene de esenţă demonică va fi interesant de relevat cazul cunoscut al celor doi copii îndrăciţi din Ilfurt (Alsacia), petrecut pe la 1865 şi întărit de felurite documente verificate, aflate în Arhivele Episcopiei din Strasburg. În cartea parohului Sutter din Wickerschwihr (Alsacia), sub titlul „Dracul” tradusă în româneşte de Soc. Bonaventura (Serafica, Roman) aflăm următoarele:
„De mai multe ori unul din copiii îndrăciţi prevesti moartea cîtorva persoane” (p. 46).
„Vorbea de fapte petrecute cu douăzeci, treizeci şi chiar o sută de ani mai înainte şi aşa de limpede, lămurit şi sigur, încît îţi venea să crezi că fusese de faţă la ele. Dar şi de întîmplările proaspete avea o cunoştinţă cum numai diavolul poate avea” (p. 47).
„Uneori îndrăciţii povesteau fapte întîmplate la începutul lumii şi întru totul după Biblie” (p. 52).
„Multe amănunte, chiar necunoscute, despre crimele îngrozitoare petrecute în trecut în Ilfurt, au fost date pe faţă de cei doi copii îndrăciţi, şi în scurt timp lumea a trebuit să se convingă că pentru ei nimic nu putea fi ascuns” (p. 53).
„Diavolul se înfuria pe oricine arăta compătimire şi interes pentru cele două victime şi-i făcea rău la orice prilej. În două nopţi el distruse albinele din 20 de stupi de pe la vecinii lui Brobeck. Toate albinele erau cu capul rupt! Declarînd Satana – prin gura îndrăciţilor – că el era făptuitorul, dl. Brobeck chemă pe preot ca să binecuvînteze stupii şi roiurile noi şi puterea duhului distrugător fu nimicită”.
„Satana avea o ura neîmpăcată pe dl. Tresch, care venea aproape zilnic să viziteze pe cei doi îndrăciţi. Odată el abia părăsise odaia, că diavolul şi răcni ca spre uşurare: « Am de reglat o socoteală mare cu acesta ! ». Şi puţin după aceea una din vacile d-lui Tresch îşi rupse un picior. «Iată un bun început !, strigă el, însă vom mai vedea şi altele!». De fapt, după cîteva zile, doi viţei ai lui pieriră fără să bolească deloc. «Iată un alt dar pentru el – rînji diavolul – însă nu va fi cel din urmă». Trecu un timp şi coborînd pe scări, căzu şi-şi rupse o mînă; şi în aceeaşi clipă, foarte fericit şi cu glas batjocoritor, diavolul a povestit despre aceste fapte celor care erau atunci în jurul copiilor. Unul după altul, i se îmbolnăviră apoi domnului Tresch: calul, cîinele şi o capră, de nişte boli necunoscute” (p. 59).
Cu cei doi îndrăciţi, se întîmplau adeseori felurite fenomene despre care documentele pomenesc, între altele, următoarele:
„Uneori li se strîngeau picioarele într-un chip grozav şi apoi li se legau cum s-ar lega cu nişte funii, fără ca cineva să le poată deznoda; apoi, deodată trebuiau să le desfacă şi să le ridice, ca două aripi, cu iuţeala fulgerului. Nici o putere omenească nu era în măsură să-i îndrepte pînă cînd diavolul nu lăsa în pace pe sărmanele victime. Dacă stăteau pe scaun, scaunul era ridicat în aer de mîini nevăzute. Căzînd nu li se întîmpla nici un rău”.
„Copiii se căţărau pe copaci ca nişte pisici (de comparat cu somnambulii) şi se puteau prinde chiar şi de crengile cele mai subţiri, fără teamă că se vor rupe”.
„În odaia lor erau chinuiţi de o căldură cumplită, ce nu se putea suferi nici în toiul iernii. Dacă mama copiilor, care dormea în aceeaşi odaie cu îndrăciţii, se scula înăduşită de căldura prea mare şi stropea cu apă sfinţită patul copiilor, arşiţa scădea într-o clipă şi devenea normală”.
„Uneori nişte mîini nevăzute scoteau perdelele de la ferestre şi acestea se deschideau cu repeziciune ameţitoare, deşi erau bine închise; altă dată duhul cel rău răsturna şi tîrîia încoace şi încolo prin odaie mese, scaune şi alte mobile; altă dată chiar casa întreagă era zguduită ca de un cutremur puternic” (p. 64).
„Chipul lui Teobald, unul din îndrăciţi, se schimbase atît de mult, încît nu putea trece neobservat. Era palid şi foarte slab, ca o fiinţă prea repede crescută; ochii mari şi negri aveau o expresie de şovăială şi de nelinişte; faţa îi era suptă ca după o oboseală lungă şi pe deasupra era cu desăvîrşire surd, din clipa îndrăcirii lui. În general stătea tăcut şi liniştit. Nu trebuia să-i vorbeşti de biserică şi, cu atît mai puţin, să încerci să-l duci. Chiar dacă i se legau ochii şi se făceau diferite ocoluri, de îndată ce se ajungea în apropierea bisericii, începea să se zbată ca un drac în aghiasmă şi să urle ca un cîine. Iar dacă cineva încerca să-l ducă înăuntru cu de-a sila, cădea la pămînt ca o bucată de lemn, iar faţa i se făcea înfricoşătoare”.
„Furia îi ajungea apoi la culme dacă vreunul îl stropea cu aghiasmă şi nu-şi căpăta liniştea decît îndepărtîndu-se de sfîntul locaş” (p. 104).
Cu privire la asemenea reacţii, este însă locul de observat că nu toţi îndrăciţii se comportă în acest fel faţă de cele sfinte.
Aşadar, criteriul de identificare a unor posedaţi nu poate fi întemeiat pe asemenea fapte de ordin exterior.
Cartea autorului Sutter, din care s-au făcut pomenirile de mai sus, înşiră încă multe date şi împrejurări interesante în legătură cu cei doi îndrăciţi, care după multe suferinţe, au putut fi izbăviţi de duhurile rele prin ajutorul unor repetate şi îndelungate exorcisme.
În domeniul demonologiei, alături de atîtea speţe ciudate de îndrăciri, este interesant cazul Mariei des Vallees din Normaudia, bogat în multe manifestări şi subtilităţi psihice care atacă toată gama demonismului: de la anumite fenomene fizice dezordonate şi vătămătoare, pînă la unele stări extatice cu inspiraţii de aparenţă profetică (Les Revelations de Marie des Vallees, Emil Dermenghem, Ed. Plon-Nourrit Paris).
Fapte mai recente, aparţinînd acestui domeniu, s-au petrecut în anii trecuţi şi la noi în ţară, în comuna Talpa din Bucovina, cu fata Eleonora Zugun, asupra căreia ziarele din acea vreme au făcut multă vîlvă. După ce s-au desfăşurat şi cu această copilă tot felul de fenomene demonice care rămîneau fără lămurire pentru atîta lume, psihiatri străini s-au ocupat de ea dar fără rezultat, iar diferite cercuri spiritiste au căutat s-o capteze ca medium. Se pare însă că, după multe suferinţe, Dumnezeu a izbăvit de cel rău acest suflet trudit, redîndu-i în urmă tămăduire deplină.
Desigur multe sînt manifestănle care se observă în diferitele cazuri de îndrăciri. Din asemenea încercări, Dumnezeu voieşte să ne întoarcă gîndul spre lucrarea Sa şi spre adevărurile răscumpărării noastre.
Căci dacă stăpînirea unor duhuri rele poate fi atît de grozavă pentru nişte oameni pe pămînt, ce va însemna oare scrîşnirea dinţilor în muncile iadului pentru cine va fi zvîrlit acolo fără nădejde de mîntuire !
Dacă însă subjugarea sufletească şi trupească a unor oameni îndrăciţi devine manifestă oricui, în schimb stăpînirea minţii sub puterea demonică este mai greu de observat, dacă nu pătrundem dincolo de cele văzute cu ochii pămînteşti.
Totodată, se poate observa că dacă cazurile de demonism cu astfel de stăpîniri trupeşti sînt destul de rare, deoarece diavolul nu voieşte să se dezvăluie prea deseori în chip vădit, în schimb cazurile de subjugare a minţii sînt foarte numeroase, din pricina stării de păcat de moarte în care trăieşte atîta lume.
Asupra manifestărilor demonice în chip angelic, care pot fi şi ele foarte variate, se va insista mai mult în cuprinsul viitoarelor capitole.
Sursa: Mihail Urzică, Minuni şi false minuni. Editura Anastasia, Bucureşti, 1993
