Minunile Sfintei Ana (I)

Harul făcător de minuni

al Icoanei Sfintei Ana de la Vori Prikonnisos

         În frumosul oraș maritim Eghio, situat pe țărmul nordic al Peloponesului, s-a răsădit în anul 1922 un grup de greci dezrădăcinați, „cu judecățile pe care le știe numai Dumnezeu”, după cea înfricoșătoare catastrofă a Asiei Mici. Ei și-au reclădit de la zero, cu multe osteneli și strădanii, noua lor viață. Refugiații din Eghio sunt originari din Prikonnisos[1], în care atunci erau cinci sate: Aloni, Vori, Skoupia, Houhlia și Palatia. Evlavioșii creștini plecând din Prikonnisos, au luat împreună cu ei cele mai prețioase obiecte ale bisericilor lor, sfinte icoane, sfinte vase, etc. O deosebită evlavie arată și acum fiii lor față de aceste sfinte obiecte.

În Insula lor aveau un loc de pelerinaj, numit al Sfintei Ana. Faima acestui loc de pelerinaj s-a răspândit în toată regiunea din jur. O deosebită evlavie păstrau pentru acest loc și locuitorii de pe țărmul Asiei Mici, precum și cei din insulele din jur până la Constantinopol. Casele satului Vori erau împrăștiate nu numărau 130 creștine și 15 turcești. Turcii vorbeau grecește, Mergeau și la Sfânta Ana, însă preotul nu-i tămâia și nu le dădea anaforă, nici agheasmă.  Aduceau acolo, însă, lumânări cât ei de înalți.

Icoana Sfintei Ana_Xe847

Pe țărmul mării, pe un loc întins cu platani înalți și cu o fântână, era zidită Biserica Sfintei Ana. Două părți ale ei erau bătute de valuri, atunci când era furtună. Era o biserică relativ mică, nu era biserică de parohie, ci loc de pelerinaj. Creștinilor le plăcea s-o numească Mănăstire. Avea administrație proprie deoarece, ca loc de pelerinaj, trecea multă lume și multe cheltuieli. Mai ales la praznicul Sfintei Ana (25 Iulie), se aduna multă mulțime de închinători de prin satele din Prikonnisos, de pe țărmul de vizavi al Asiei Mici (în jur de 20 de sate), din insulele din jur și din Constantinopol. Sărbătoarea ținea multe zile. Portul se umplea de caice, bărci de tot felul pline de închinători. Veneau să se închine la Icoana făcătoare de minuni a Sfintei Ana.

Icoana aceasta s-a arătat cu multă vreme în urmă pe locul unde era biserica, acolo pe țărm, într-un mărăciniș dens. Probabil o ascunseseră acolo creștinii într-o vreme de prigoană. Tradiția despre aflarea icoanei spune următoarele:

O fiică de rege din Persia suferea de lepră și orbise cu totul. Tânăra aceasta a văzut în vis o femeie modestă și impunătoare, care i-s spus: „Să mergi la Vori și să cauți în mărăciniș. Vei afla acolo icoana mea și te vei face bine. Apoi a văzut un loc, la malul mării, cu un mărăciniș dens”. A povestit apoi visul părinților ei, după care, fără șovăire, deznădăjduită cum era de medici, a hotărât să pornească, însoțită de suita ei, spre Vori, deși nu știa unde se află. După multe osteneli și chinuiri tânăra a ajuns în Constantinopol, cu nădejdea că acolo va afla unde este localitatea de care i-a spus în vis Sfânta Ana, necunoscută ei. Nădejdile ei au prins viață când în Constantinopol i s-a spus că Vori se află într-o insulă apropiată. Cu o dorință arzătoare, după cinci ceasuri de mers pe mare, a călcat pe țărmul satului Vori. Atunci s-a săvârșit minunea. S-au deschis ochii orbiți ai prințesei și a văzut lumina. După aceasta cu lesnire a recunoscut locul cu mărăcinișul, așa cum îl văzuse în vis. Au căutat acolo în mărăcinișul dens și, ascunsă în scobitura unei pietre, a aflat icoana. Cu multă emoție a luat icoana în brațele ei și din acea clipă a simțit că se depărtează de ea răutatea leprei. Și s-a făcut cu desăvârșire bine. A plecat spre patria ei, creștină deja, plină de recunoștință.

În locul acela s-a construit, probabil cu cheltuiala tinerei prințese care se vindecase, biserica, locul de pelerinaj al Sfintei Ana. Printre obiectele dăruite Icoanei un loc deosebit îl avea coroana tinerei prințese din Persia. Bătrânii din Vori își amintesc de această coroană.

Minunile săvârșite la acest loc de închinare al Sfintei Ana sunt nenumărate.

Un bătrân din Vori, care acum locuiește în Ierissos, Stelios Mihailidis, povestește următoarele:

„Eram tânăr pe atunci și mergeam și ajutam la biserică. Veneau acolo, la Sfânta Ana, tot felul de bolnavi, cu boli grave și trecătoare. Pe mulți demonizați îi legau în biserică. Fiecare bolnav era însoțit de oamenii lui, care rămâneau în biserică. Așteptarea aceasta dura multe zile. Obișnuiau să stea patruzeci de zile. În toată această perioadă atât bolnavul, cât și însoțitorii lui posteau și se rugau. Cu untdelemn mâncau numai Sâmbăta și Duminica.

Dacă bolnavul nu avea om care să-l însoțească, atunci un bărbat din Vori era obligat pentru o zi să-l însoțească, care pe lângă îngrijirea aceluia, trebuie să participe și la rugăciunea și la postul bolnavului. Iar aceasta o făceau cu rândul toate familiile din sat”.

Aici vom întrerupe povestirea lui Stelios Mihailidis, pentru a consemna următorul caz referitor la post.

Almaghio Panaghiotu, refugiată în Eghio, venise cu nepotul ei bolnav la Icoana Maicii Domnului Tripiti, să privegheze în noaptea de dinaintea sărbătorii Izvorului Tămăduirii. Erau mulți bolnavi cu oamenii lor. După Vecernia din ajun, cea mai multă lume împărțindu-se în grupuri, s-au așezat să mănânce. Lui Almaghio acest lucru i-a pricinuit o deosebită impresie și a spus:

–       De aceea Maica Domnului nu face minuni aici, pentru că nu am venit pentru rugăciune. Sfânta Ana făcea minuni în patria mea, pentru că toți o înduplecau cu post și rugăciune. Nimeni nu mânca atunci când însoțea vreun bolnav.

            Dar să dăm cuvântul iarăși evlaviosului bătrân Stelios Mihailidis.

            „Icoana stătea permanent în catapeteasmă, într-un baldachin, încărcat cu obiecte dăruite de creștini. Fiecare obiect constituia mărturia recunoștinței pentru o facere de bine a Sfintei Ana. Bolnavul lua loc pe treptele soleii sau a tronului arhieresc. În vreme ce se săvârșea agheasma, preotul lua icoana din baldachin și o punea dreaptă în brațele bolnavului. Icoana uneori devenea grea, alteori ușoară. Făcea mișcări pe trupul bolnavului. Îl arunca la pământ întins pe spate, se suia pe capul său și se învârtea ca o elice, apoi cobora iarăși la genunchii lui. Îl ridica pe bolnav în picioare, se urca în brațele lui și-l conducea afară din biserică. Lumea deschidea drum, spunând: „Vine, vine…”. Atunci sunau clopotele, iar icoana îl ducea pe bolnav prin curte. Pe cei grav bolnavi icoana îi ducea la mare, uneori în locurile cu apa mică, alteori mai în larg. Se suia pe capul bolnavului orizontal și-l afunda pe bolnav în apă. Uneori icoana plutea pe apă culcată și bolnavul se prindea cu mâinile de ea. Preotul însoțea tot acest ceremonial cu barca. După aceasta bolnavul ieșea afară ud cu icoana în brațe, deplin sănătos. Mergeau apoi în biserică unde se continua agheasma. Dacă se întâmpla ca bolnavul să înghită apă din mare, pe toată o dădea afară.

            Pe atunci era acolo preotul Antonie Papantoniu din Skoupa. Era un preot evlavios, cu o înfățișarea măreață și cu o voce frumoasă. Avea opt copii. Înainte de el au fost acolo doi ieromonahi, Samuil și Hagipapas. Și-au sfârșit acolo viața lor și au fost îngropați la Biserica Sfântului Gheorghie, care era biserică de parohie în Vori. În prigoana din 1914 slujea acolo Părintele Iraklis, care era din Roda. Era scund, dar foarte evlavios, un preot ales. În satul nostru nimeni nu-l judeca pe preot. Desigur nici ei nu dădeau pricină, dar și poporul îi cinstea cu mult respect. Exista și mult respect în privința rânduielilor postului. Înjurătura era un obicei necunoscut în satul nostru. Când am venit aici și am auzit atât de multe și grele înjurături de la localnici, ni s-a părut ceva foarte apăsător și ciudat. Credeam că aceștia nu sunt creștini, ci turci, și nu credeam când ni se spunea că sunt creștini botezați.

            Odată am luat și eu icoana Sfintei Ana în brațe pentru binecuvântare. Hotărâsem să nu mă așez jos, nici să mă întind, ci s-o țin în brațe stând în picioare. Însă Sfânta Ana nu a primit aceasta, ci m-a aruncat la pământ, învățându-mă astfel să fiu smerit și să nu mă încred în puterea mâinilor mele, ci în purtarea de grijă a lui Dumnezeu.

            Anul trecut (în 1982) am mers în locurile natale. Mă cuprinsese nostalgia să merg să văd ce mai este pe acolo. Toate fuseseră dărâmate. Nimic nu mai există din vechiul sat. Acolo unde era Biserica Sfintei Ana, acum este un teren viran”.

            Istorisiri asemănătoare despre minunile ce se săvârșeau de către Sfânta Ana la locul de pelerinaj din Vori, am auzit de la mulți bătrâni ce trăiseră în acel sat.

            Vie este pentru totdeauna pecetea evlaviei și a dragostei creștinilor din Prikonisio și mai ales a celor din Vori pentru Icoana Sfintei Ana. Iar aceste simțăminte se transmit și la copiii și nepoții lor. „O aveam ca și doctor”, spuneau ei. Chiar și turcii din acele locuri aveau evlavie la Sfânta Ana.

            Locul de închinare din Vori era administrat de un comitet alcătuit din sătenii localnici. Cu banii destui de mulți care se adunau, puteau săvârși o activitate religioasă și socială. Cheltuiau pentru buna funcționare a locului de închinare. Îi plăteau pe preoți, care de cele mai multe ori, erau câte doi. Îl plăteau pe învățător și întrețineau Școala primară din sat, care se afla aproape de biserica Sfintei Ana. Înainte de a începe prigoana, plănuiau să construiască o biserică mai mare și clădiri pentru nevoile locului de pelerinaj. Aduseseră și piatră pentru acest scop, însă a venit nenorocirea și toate au rămas numai niște planuri.

            La prigoana din 1914, ca să nu se întâmple ceva neprevăzut cu această mare vistierie, Comitetul a hotărât s-o împartă creștinilor din Vori. S-a făcut atunci un inventar și apoi s-a împărțit fiecăruia câte ceva. Astfel în prigoana din 1922 icoana nu avea decât foarte puține obiecte.

            Norul greu al catastrofei din Asia Mică se apropia să acopere insula lor. Cele pe care le aflau despre retragerea armatei grecești și despre măcelurile turcilor le înghețau inimile celor din Prikonnisos și toți se grăbeau să plece. Plecau caice după caice, în grabă  ca să nu le ajungă turcii. Din cele ale lor luau ceea ce era mai prețios.

            Constantin Mastrokyriakos era citeț la biserica Sfintei Ana. Împreună cu epitropii, a mers să ia obiectele de preț de la biserică. Au văzut că icoana lipsea. Închinătorii, văzând biserica deschisă, au luat icoana cu ei și au pus-o în caic. Au adunat atunci toate sfintele Vase, potire și discuri, Evanghelii, sfintele cărți și orice au considerat că este prețios, și a umplut cu ele un cufăr mare. „Oriunde vom merge, spunea citețul, vom putea săvârși Liturghia. Le avem pe toate”.

            S-au împrăștiat toți ca păsărelele speriate. A plecat fiecare încotro a putut. Cea mai apropiată oprire a fost Insula Lesvos. Unii au rămas acolo, ceilalți, cei mai mulți, s-au îndreptat spre Eghio. Icoana Sfintei Ana a rămas la Mithymna (Molyvos) din Lesvos., iar cufărul cu celelalte obiecte a fost dus la Eghio.

            Trăiau cu impresia că în curând se vor întoarce în satul lor. Nu puteau concepe că aveau să rămână pentru totdeauna refugiați. Nutreau o nădejde ascunsă că lucrurile se vor schimba și se vor întoarce în patria lor. La întâlnirile lor singura urare era: „Să ne întoarcem cu bine în patrie”. Lucrurile însă, acum după 62 de ani, nu au îngăduit ca visul să devină realitate.

            Aici în noua lor patrie, Eghio, s-au ostenit să-și reclădească viața lor. Una din primele lor inițiative a fost să zidească biserică pentru adorarea lui Dumnezeu. Atunci, cu micile posibilități pe care le aveau, au ridicat o biserică de lemn, pe care au închinat-o Sfintei Ana. Cufărul cu sfintele Vase și obiecte a fost dat Comitetului bisericii. După aceasta, refugiații din Prokonnisos, care locuiau în alte sate, au adus și alte obiecte sfinte, și mai ales sfinte icoane. Mai târziu, locul bisericii de lemn a fost luat de măreața biserică de astăzi, care a înălțat-o evlavia refugiaților.

            Se așteaptă acum venirea în biserică a Icoanei făcătoare de minuni a Sfintei Ana. Să vină harul ei lângă poporul ei! Iar această venire este dorința vie a acestui popor. Astăzi în Molyvos au rămas numai cinci familii din Vori, în timp ce în Eghio, pe lângă cele 150 de familii din Vori, mai locuiesc încă 500 de familii din Prikonnisos. Cu toții strigă: „Sfânta Ana nu mai trebuie să stea în Biserica Sfântului Panteleimon din Molyvos – Lesvos, ci să vină în biserica ei, de vreme ce încă nu a sosit ceasul să se întoarcă în Vori. Biserica din Eghio este gata și cei trei mii de prikonnisoți cer să li se dea această sfântă icoană, care a fost legată de evlavia și viața părinților lor”.

            Nenumărate sunt minunile pe care harul icoanei le săvârșea la biserica din Vori, însă multe s-au săvârșit și în biserica ei din Eghio. Unele din ele au fost adunate de persoane evlavioase și acest material, fără a fi prelucrat, l-a editat, în 1980, pururi-pomenitul predicator Dimitrie Panagopulos, sub titlul: „Sfânta Ana și Icoana ei cea izvorâtoare de minuni”. Deoarece mulți au cerut această carte cu minunile Sfintei Ana, a trebuit să o reedităm. Astfel am hotărât să adunăm cu responsabilitate materialul acestor istorisiri de la înseși persoanele care sunt în viață și care au trăit aceste fapte minunate. Ne pare rău că această strădanie a adunării acestui material nu s-a făcut mai devreme, atunci când trăiau bătrânii refugiați, care, plecând din această viață, au lăsat copiilor lor certitudinea despre multele minuni care se săvârșeau de către Sfânta Ana, însă au luat împreună cu ei cazurile concrete cu vioiciunea, harul și amănuntele lor, care vorbesc cu mai multă putere și-l satisfac pe evlaviosul cititor.

            Am adunat, așadar, cu atenție destule cazuri. Am adunat în jur de patruzeci de minuni ale Sfintei Ana, pe care Harul lui Dumnezeu ne-a învrednicit să le edităm. Nu scriem nimic de la noi, ci numai transcriem istorisirile neschimbate. Nu vorbim noi, ci vorbește Sfânta Ana prin binefacerile ei, prin minunile ei, și credem că glasul ei are o deosebită convingere și putere să întărească credința noastră ortodoxă, să încălzească evlavia față de Sfinți și să vestească că Sfinții Bisericii Biruitoare, cu slava și harul lor, sunt alături de noi și ne sprijină în mâhnirile și nevoințele noastre.

            Piciorul drept al Sfintei Ana, bine mirositor și plin de har, în anul 1981 a fost adus de la Sfânta Mănăstire Cutlumuș la Eghio spre închinare.


[1] Prokonnisos sau Prikonnisos sau insula Marmara este o insulă în Marea Propontidei, care s-a numit apoi Marea Marmara.

 

Total
5
Shares
Previous Post

În fața morții oamenii sunt neputincioși – Sfântul Iustin Popovici

Next Post

Despre mântuirea necredincioșilor

Related Posts