Mișcarea către Dumnezeu

Învăț să iubesc pe Dumnezeu și pe aproapele înseamnă că mă aflu neîncetat într-o călătorie nemaiîntâlnită și plină de experiențe noi, de cunoaștere a persoanei iubite; înseamnă că mă nevoiesc cu tot sufletul și mă străduiesc întotdeauna să arăt înlăuntrul meu persoana, așa cum aceasta este orânduită de înțelepciunea patristică, adică păstrez nestricat cu harul lui Dumnezeu pe „cel după asemănare”  – care s-a înnegrit cu păcatul strămoșesc – și să mă aflu într-o neîncetată căutare a „celui după chip”.

Și fiindcă dragostea este extatică, adică îl face pe cel ce iubește să iasă din sine și să-și dorească persoana iubită, omul seamănă în aceasta cu Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu, Care a ieșit din sânurile Tatălui, „nepărăsind Dumnezeirea” și a coborât la viața nefericită pe atunci a oamenilor, din nețărmurită dragoste către făptura Sa cea căzută, care nu putea altfel să-L cunoască. Cel fără de timp și fără de început, Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu întâlnește făptura Sa în dimensiunile spațio-temporale trecute ale istoriei și extinde specificațiile ei în nesfârșit și în veșnicie. Cu nesfârșita Sa dragoste pentru oameni, Dumnezeu a devenit întocmai ceea ce pentru El era dorință, fără să pătimească nimic El Însuși în esența Sa nezidită din negrăita deșertare, ci, așa cum observă Sfântul Dionisie Areopagitul, „nu încetează niciodată Cel mai presus de ființă să fie revărsat de supraființare”. Această dragoste extatică a lui Dumnezeu către făptura Sa este o pildă de urmat. Mișcarea Sa de iubire către noi provoacă la o mișcare a noastră de iubire către El.

Potrivit cu Sfântul Maxim Mărturisitorul, rostul bun al mișcării ființelor către Dumnezeu este contribuția și participarea omului la planul dumnezeiesc pentru îndumnezeire. Mișcarea este rezultatul acțiunii creatoare a lui Dumnezeu, pe care El a pus-o în creație, ca să urce de la starea ei învechită la nesfârșita viață a lui Dumnezeu, adică la deplina participare la viața dumnezeiască. Mișcarea este singurul mod de înălțare a făpturilor către Dumnezeu. Cu această mișcare poate ajunge cineva la Dumnezeu și trăiește veșnica staționare, fiindcă nu există scop mai presus de Dumnezeu. Potrivit Sfântului Maxim, mișcarea ce o naște dragostea noastră pentru Dumnezeu are un caracter pătimitor, care este vrednic de laudă. Iubirea lui Dumnezeu pentru omenire, pe de altă parte, este rațională, plină de înțelegere pentru rostul existenței și a căii pe care aceasta o va parcurge spre împlinirea dumnezeieștii voințe. Acestea constituie, am spune, încredințarea iubirii lui Dumnezeu pentru cel care Îl va urma, păzind cu acrivie poruncile Lui și ridicându-și crucea cu lepădare de sine. Roada pozitivă a mișcării noastre spre Dumnezeu este odihna noastră permanentă în Acela, fapt ce dovedește că mișcarea nu este păcătoasă, ci lucrare a Creatorului Dumnezeu. Această permanentizare în Dumnezeu este în același timp mișcare, nu de la un lucru la altul, ci o dorință neobosită pentru Dumnezeu Care cunoaște plinătatea și depășirea întregii noastre capacități pentru focusarea noastră duhovnicească. Nemișcarea constă în faptul că sufletul nu dorește să se miște de la Dumnezeu spre alt lucru, fiindcă Dumnezeu este nesfârșit. În esență este vorba de o mișcare în nemișcare.

Extras din Dragoste predată de Dumnezeu– Sf. Vlasie – Pilios, care va apărea la Editura Evanghelismos.

Total
39
Shares
Previous Post

Evanghelia zilei (Ioan 8, 51–59)

Next Post

La mulți ani binecuvântați tuturor copiilor!

Related Posts