Misiunea duhovnicului

Pentru ştergerea păcatelor noastre şi pentru împăcarea noastră cu Dumnezeu este nevoie de un mijlocitor. Sfântul Ioan Damaschin scrie: „…cel care le-a săvârşit (păcatele) şi L-a mâniat astfel pe Domnul Dumnezeu, nu poate să se împace cu El în alt mod, decât prin mijlocirea unui bărbat sfânt, prieten şi rob al lui Hristos, şi prin ferirea de cele rele…Dacă vrei, caută un bun povăţuitor, doctor şi mijlocitor. Povăţuitor pentru a-ţi arăta chipuri potrivite de pocăinţă, doctor pentru a-ţi da leacul potrivit rănii tale, iar mijlocitor pentru a te ajuta cu rugăciunea şi cu sprijinul personal, înduplecând pe Dumnezeu pentru iertarea datoriei tale.”.

Acest povăţuitor, doctor şi mijlocitor este duhovnicul. El este preotul care are, pentru această lucrare înaltă, o binecuvântare specială de la episcop. În această slujire, duhovnicul este urmaşul Apostolilor şi are, precum aceştia, puterea de a ierta sau nu păcatele. Duhovnicul este şi un părinte duhovnicesc, iar legătura sa cu cel pe care îl mărturiseşte este o legătură părintească, o indestructibilă înrudire duhovnicească. Lucrarea sa nu este numai de a asculta păcatele celui care se spovedeşte şi de a-i citi rugăciunea de dezlegare; şi nici nu se limitează numai la acea clipă a Mărturisirii. Duhovnicul, ca un părinte duhovnicesc, îl renaşte pe penitent la o nouă viaţă în Hristos, urmăreşte evoluţia fiului său duhovnicesc, îl sfătuieşte, îi dă canon – atunci când este nevoie – şi, desigur, se roagă pentru ca acesta să se tămăduiască de patimile sale, pentru ca Hristos să ia chip în el. Osteneala şi grija lui sunt arătate de cuvintele Apostolului Pavel: „O, copiii mei, pentru care sufăr iarăşi durerile naşterii, până ce Hristos va lua chip în voi!”.

Grija aceasta părintească a duhovnicului față de fiul său duhovnicesc crează climatul desăvârșitei încrederi, care îi este necesară celui de-al doilea, pentru a putea arăta chiar și cele mai ascunse fapte ale sale, cele mai tainice amintiri, dorințele sale, chiar și acelea pe care nici el însuși nu mai vrea să și le amintească. Orbirea noastră sufletească numai duhovnicul este în măsură să o tămăduiască. El este cel căruia îi încredințăm sufletul nostru, îi dezvăluim trecutul, îi descoperim actuala noastră stare duhovnicească; el este cel care se trudește împreună cu noi pentru sporirea noastră duhovnicească din viitor. Un viitor care depășește hotarele morții și se întinde în veșnicie. Această încredere o sporește faptul că duhovnicul este legat de Sfintele Canoane să țină taina spovedirii păcatelor.

Duhovnicul este cel care călăuzește sufletul nostru la mântuire. El va da socoteală lui Dumnezeu, în Ziua Judecății, pentru felul în care și-a povățuit fii duhovnicești, pentru cât s-a ostenit ca, prin rugăciuni, sfaturi și nevoință, să-i păzească de căderi, să le alunge neștiința, să cultive înlăuntrul lor dragostea lui Dumnezeu și râvna pentru nevoința duhovnicească, să-i încurajeze în descurajările și în amărăciunile pricinuite de lupta împotriva patimilor lor, să-i facă moștenitori ai Împărăției Cerurilor.

Povățuirea duhovnicească a fiecărui suflet este lucrarea duhovnicului, care nu se face cu îndrumări generale și „rețete”, ci printr-un chip de povățuire personală, potrivit cu structura sufletească a fiecăruia, cu condițiile de viață, cu nevoile și puterile celui care  se mărturisește. Duhovnicul, prin dragostea în Hristos pe care o arată și prin iluminarea Sfântului Duh, poate discerne când anume să folosească pogorământul, când să dea canon, când să arate îngăduință și când asprime. Astfel pentru același păcat putem întâlni diferite chipuri de înfruntare și de vindecare.

Din acest motiv, se interzice cu desăvârșire duhovnicului să facă cunoscute păcatele penitentului, așa cum de altfel se interzice acestuia din urmă – și vă rog să dăm multă atenție acestor cuvinte – să spună altuia, oricine ar fi el, sfaturile și canonul primite de la duhovnicul său, pe care acesta le-a dat, așa cum am arătat mai sus, potrivit cu condițiile în care s-a săvârșit păcatul.

După toate cele arătate despre legătura sfântă dintre cel ce se mărturisește și duhovnic, despre această alianță indestructibilă în lupta pentru mântuirea noastră, este limpede faptul că alegerea duhovnicului potrivit nu trebuie să se facă în grabă și nici întâmplător, ci după o căutare stăruitoare și după multă rugăciune. Iar din clipa în care sufletul nostru își va afla odihna lângă el, trebuie să omorâm voia noastră proprie și să primim sfatul său în orice situație, pentru că el este cuvântul lui Dumnezeu pentru noi.

Dacă este de la sine înțeles că nu putem obiecta la cele pe care medicul le rânduiește spre vindecarea trupului nostru, tot la fel nu ne este de folos să judecăm și să respingem sfaturile sau eventualele opreliști ale doctorului nostru sufletesc, căci astfel stăruim în boala noastră, alungând de la noi dumnezeiescul har.

Extras din Povățuire către pocăință – Îndreptar de spovedanie – Arhim. Atanasie Anastasiu, Editura Evanghelismos