Printre Sfinții din calendarul Bisericii noastre, un loc aparte îl ocupă Sfinții Ierarhi, cei care, alături de domnitori, au avut sfânta îndatorire de a conduce poporul român, separat în cele două principate până la jumătatea secolului al XIX-lea, pe calea spre mântuire. Din fericire, poporul a avut parte, de-a lungul secolelor, de binecuvântarea de la Dumnezeu ca în fruntea statului să se afle domnitori și mitropoliți care să coopereze unul cu celălalt, având ca scop nu dobândirea de averi, putere politică sau slavă deșartă, ci îndrumarea credincioșilor spre Împărăția cea cerească.
Întruchipând conceptul de simfonie între suveran și ierarh, concept exprimat de împăratul bizantin Iustinian cel Mare (527-565) prin a sa Novelă a VI-a (Vezi: Asterios Gerostergios, Iustinian cel Mare: Sfânt și Împărat, traducere de Ovidiu Ioan, Editura Sophia, București, 2004), și în Principatele Române au existat, pe parcursul istoriei, astfel de perechi de domnitori și mitropoliți care au conlucrat și care s-au povățuit reciproc, relația lor trecând peste simpla cooperare politico-bisericească și dovedindu-se a fi chiar una de părinte-fiu duhovnicesc. Dacă pentru secolul al XVI-lea îi avem pe domnitorul Neagoe Basarab și Mitropolitul Nifon al Țării Românești, iar un secol mai târziu, în principatul Moldovei, se remarcă domnitorul Vasile Lupu și Mitropolitul Varlaam, la începutul secolului al XVIII-lea, în Țara Românească, se afla pe tronul mitropolitan Sfântul Antim Ivireanul, în vârstă de aproximativ 60 de ani, georgian de neam, dar care și-a însușit limba, cultura și spiritul poporului român, încă din primii ani ai sosirii sale pe aceste meleaguri (biografia sa poate fi găsită în cartea lui Gabriel Ștrempel: Antim Ivireanul, Editura Academiei Române, București, 1997).
O „cuvântare” adresată domnitorului Ioan Ștefan Cantacuzino
În afară de colecția sa de predici la marile praznice creștine, colectate și tipărite sub titlul de Didahii (Sfântul Antim Ivireanul, Didahii, Editura Basilica, București, 2016), care i-au adus Sfântului un loc de renume între marii predicatori creștini, o „cuvântare” mai puțin cunoscută a Sfântului Antim este cea adresată domnitorului Ioan Ștefan Cantacuzino, ultimul domnitor „pământean” al Țării Românești înainte de instaurarea domniilor fanariote. Având titlul de Către Prea Credinciosul și Prea Înălțatul Domnitor și Voievod al toată Ungro-Vlahia, Domnul Ioan Ștefan Cantacuzino și inclusă în volumul dedicat operei literare a Sfântului Ierarh Antim Ivireanul (Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul, Sfaturi creștino-politice, în: Scrieri, ediție îngrijită de arhimandrit Mihail Stanciu și profesor doctor Gabriel Ștrempel, Editura Basilica, București, 2016, pp. 191-216), această scriere ni-l înfățișează pe Sfânt nu doar ca pe un sfetnic înțelept al domnitorului, ci și ca pe o persoană cu vădite înclinații artistice, de acest lucru dându-ne seama din precizarea pe care însuși mitropolitul o face în introducere: „Cugetările pe care le-am adunat le-am transpus în versuri simple politice ritmice, pentru a fi mai ușor de înțeles și de reținut. Scopul meu a fost să le dedic persoanei voastre de Dumnezeu cinstitoare, din tot sufletul și cu binecuvântări părintești” (Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul, Către Domnul Ioan Ștefan Cantacuzino, în: Scrieri, p. 193).
Îl ajută pe Ioan Cantacuzino să sporească în înțelepciune și pricepere
În prologul scrierii înaintate domnitorului, Sfântul Antim își face cunoscut motivul pentru care a compus această scurtă adresă către Ioan Cantacuzino, acela fiind că „Atunci când atât noblețea, cât și demnitățile sunt împodobite cu știință, cu sfaturi și mustrări, toate acestea îl fac pe om înțelept, bine-văzut de toți ceilalți oameni, demn de laudă și admirat în veacuri nesfârșite. Acestea îl îndrumă: cum să guverneze pe alții și pe el însuși și să trăiască în demnitate” (p. 194). Astfel, mitropolitul, prin sfaturile pe care i le va oferi domnului, va contribui el însuși la înălțarea acestuia în ochii poporului și ai lui Dumnezeu, ajutându-l pe Ioan Cantacuzino să sporească în înțelepciune și pricepere, acest lucru vădindu-se prin faptele pe care el le va face în calitate de suveran al țării.
Sfatul de căpătâi pe care Mitropolitul Antim i-l oferă lui Cantacuzino este același pe care și Solomon cel Înțelept, rege al lui Israel, îl oferă în Pildele sale, anume „Începutul înțelepciunii este frica de Dumnezeu” (Pildele lui Solomon 1, 7), Antim dezvoltând acest îndemn în felul următor: „Întâiul sfat, prea puternice, prima îndemnare, care este și prima poruncă și vestire de la Dumnezeu, este aceasta: iubește, cinstește și adoră pe Dumnezeu, Creatorul tău; să ai totdeauna, în sufletul tău, teamă de El. Având teamă de El, ai și înțelepciunea însăși întru tine, după cum spun Pildele”. Nu doar către Dumnezeu trebuie să aibă domnitorul un comportament ireproșabil, ci și față de supușii săi, mitropolitul spunând că domnul țării trebuie, nici mai mult, nici mai puțin decât: „Să iubești pe toți supușii tăi deopotrivă și să nu faci deosebiri între cei străini ori între oamenii locului. Să îi iubești precum un tată își iubește copiii, deoarece trebuie să le faci bine tuturor” (p. 195).
Sfântul mitropolit, fiind conștient de cât de mult rău îi pot face domnitorului sfetnicii vicleni care îl pot atrage pe acesta în clevetire și îi pot întuneca judecata, îl sfătuiește pe Ioan Cantacuzino să îndepărteze de la sine „judecarea și vorbirea de rău a altora, fiindcă acestea sunt ca un șarpe cu două capete, ce aduce mare pierdere” și „Pe cei drepți să îi ai sfetnici pentru toate faptele tale, fiindcă fapta necugetată se numește rea”, domnitorul trăind toată viața cu conștiința că „ai venit cu strălucire dumnezeiască, ca o stea luminoasă, nu ca să te luminezi pe tine însuți, ci ca să faci binele” (p. 196).
„Legea să o păzești totdeauna”
Pe lângă iubirea față de Dumnezeu și față de aproapele, domnitorul mai este dator să se îngrijească de ceva: „Credința ortodoxă să o ai drept cea mai înaltă înțelepciune, iar lipsa credinței să îți fie cea mai înjositoare nebunie. Legea să o păzești totdeauna, să nu o încalci și de la cuvintele lui Hristos să nu te îndepărtezi. Când vei împlini poruncile lui Hristos, Care este Binefăcătorul tău, atunci vei deveni fiul blând al Dătătorului legii” (p. 197). Aceste sfaturi nu sunt oferite la întâmplare de mitropolit, ci au în vedere un pericol major cu care s-au confruntat toți domnitorii principatelor în perioada medievală, anume statutul de vasalitate pe care țara, și implicit domnitorul, îl avea față de sultanii Imperiului Otoman, marea putere politică a Islamului din vremea aceea. Au existat cazuri de domnitori (Mihnea al II-lea turcitul) care, din dorința de a dobândi bunăvoința sultanului, au abandonat religia creștină și s-au convertit la Islam (Irina Costea, Aspecte din viaţa cotidiană a familiei lui Mihnea al II-lea Turcitul reflectate într-o corespondenţă particulară din epocă, în: „Muzeul Naţional”, nr. XIV, 2002).
Încă un sfat extrem de util pe care mitropolitul i-l oferă domnului Ioan Cantacuzino este legat de relația sa cu slujitorii de la curtea domnească: „Să ai în vedere că, oricine acuză pe alți oameni, acela caută motiv ca să calomnieze către ceilalți pe cei mari” (Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul, Către Domnul Ioan Ștefan Cantacuzino, în: Scrieri, p. 199). Sunt bine cunoscute intrigile și calomniile ce se ivesc între demnitarii de la curțile suveranilor, cum fiecare încearcă, prin diverse mijloace și tertipuri, să se ridice la ranguri mai înalte și să-i doboare pe cei care îi sunt deasupra, vorbindu-i de rău în fața domnitorului. Este de foarte bun augur, așadar, acest sfat de a fi atent și chibzuit în judecată, pe care Sfântul Antim îl dă domnului țării. Tot în categoria sfaturilor privind relațiile diplomatice se înscrie și următorul: „Dacă vei vedea că prietenul tău este prieten cu dușmanul tău, socotește-l vrăjmaș și mincinos apropiat al tău. Cu un prieten al tău prefăcut și posibil dușman să nu fii deschis întru totul, dacă vrei binele tău” (p. 201).
Stăpânitorii să nu uite că sunt fiinţe trecătoare
Pentru că o ispită în care adesea cad domnii și stăpânitorii este aceea că ei încep să se trufească și să se creadă stăpâni pe veci, uitând că, de fapt, sunt doar niște ființe trecătoare, la fel ca împărățiile pe care le stăpânesc, Mitropolitul Antim îi aduce în vedere acest aspect esențial domnitorului, spunându-i: „Acum, pentru că te afli la conducere, hotărăști și ai putere la stăpânire, să devii trandafirul virtuții, floarea binefacerii, pentru ca să te faci și fiu al Împărăției de sus. Gândește-te cum au trecut toate împărățiile și stăpânirile, care s-au sfărâmat ca visul. Lucrarea virtuții trăiește și rămâne statornică și îl face pe om, cu ușurință, egal cu Dumnezeu (după har, nu după ființă)” (p. 202). Un astfel de sfat are de urmat domnul Ioan Cantacuzino pentru a se izbăvi de pericolul de a ajunge ca Nabucodonosor, regele Babilonului, care, din cauză că s-a mândrit cu puterea și bogăția pe care le avea, Dumnezeu l-a pedepsit, el ajungând să-și piardă, la propriu, mințile și să trăiască precum animalele (Daniel 4, 26-31).
Aceasta este și nota în care Sfântul Mitropolit Antim își încheie „adresa” către domnitorul Ioan Ștefan Cantacuzino, oferindu-i un îndemn ce se regăsește la toți Părinții Bisericii, avându-și temei în chiar spusele Mântuitorului Hristos despre importanța sufletului (Matei 8, 36-37), ierarhul spunându-i domnitorului: „Prea strălucite și prea puternice, având trupul muritor, iar sufletul întru totul nemuritor în veci, să nu-ți lași niciodată sufletul gol ca și trupul, ci să-ți împodobești sufletul cel nemuritor. Cu toate că ai ajuns domnitor și chiar dacă vei deveni împărat, vei părăsi această viață și vei moșteni trei coți de pământ!” (p. 203).
Drd. David Gabriel Carpen
Sursa: http://ziarullumina.ro.
