Preot Ioan Istrati
Mă fascinează un gând. Tot rugându-mă pe la paturile muribunzilor, văd cât de mult se zbat, ce cumplită e suferința înainte de moarte, cum gem trupul și sufletul în încleștarea dintre cele două lumi. Și asta pentru că Dumnezeu ne-a făcut veșnici, și pentru că oamenii se lipesc atât de mult de materie, încât îi doare teribil dezlipirea de ea. Cu cât e mai plin de pământ, cu atât mai groaznic e chinul de-a cauteriza sufletul prin moarte. Un om, fost mare păcătos, cu dureri nesfârșite, mi-a zis: Părinte, e-atât de greu să mori, dacă ai murit o viață prin păcat.
Dimpotrivă, oamenii rugăciunii și ai harului mor ca niște prunci care adorm la sânul maicilor lor. Sfârșitul lor e creștinesc, fără durere, neînfruntat, în pace, așa cum cere Biserica înveșmântată în Liturghie.
Hristos a murit de bună voie, a strâns din sufletul Lui dumnezeiesc și din ochii mai adânci decât cerurile și și-a încredințat duhul Părintelui Său. Și pruncuța Filoteea, deși nu era rănită de moarte, ca o porumbiță speriată și-a luat zborul spre raiul pruncilor lui Dumnezeu. Sfinții mor pentru că își dau sufletul de dorul lui Hristos. Și noi zicem: îmi vine să mor …
Moartea e o îmbrățișare de lacrimi între Mirele cel infinit de sensibil și iubitor, și sufletul mireasă, e un dor mai presus de gând și de cuvânt și în același timp împlinirea lui.
Dimpotrivă, pentru omul nespovedit, rătăcit între spini, moartea e o sfâșiere de suflet, un urlet de durere care sparge timpanele inimii, o proorocie a iadului pe care l-a zidit în suflet prin răutate.
Pentru sfânta pruncă Filoteea, moartea a fost ca sărutul lin al unei flori de cireș.
