Moaștele Sfinților noștri

Sfintele Moaşte sunt trupuri sau bucăţi de trupuri ori de oseminte, unele nestricate, izvorâtoare de mir şi arome bine mirositoare, care au aparţinut sfinţilor noştri şi prin care Dumnezeu, datorită sfinţeniei vieţii lor, Îşi revarsă harul Său cel tămăduitor. Cât timp au petrecut pe pământ, fiind dăruiţi cu bogăţia harului Duhului Sfânt, au făcut de multe ori şi minuni. Acest har pe care l-au câştigat cu străduinţe pe pământ sălăşluieşte în sufletul lor şi atunci când se înalţă la ceruri. Şi, potrivit învăţăturii Sfântului Grigorie Palama, în afară de suflet, se sfinţeşte şi trupul în care harul sălăşluieşte înrădăcinat.

Sfântul, cu toate că a urcat cu sufletul la ceruri, continuă să păstreze pe pământ o legătură specială cu trupul său, care, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel, este templu al Duhului Sfânt (I Corinteni 6, 19). Mulţi credincioşi care s-au atins de veşmintele sau de trupul Sfântului Apostol Pavel s-au vindecat (Fapte 19, 11-12), în vreme ce alţii primeau acest har încă şi de la umbra Sfântului Apostol Petru, ce trecea pe lângă dânşii. Şi după moartea lor, trupurile sfinţilor au puteri tămăduitoare. O astfel de minune s-a întâmplat şi în Vechiul Testament, atunci când, la îngroparea trupului lui Elisei, pus peste un alt mort, acesta din urmă a înviat.

Moaştele sfinţilor noştri nu sunt idoli, sau dumnezei, sau forme ale lui Dumnezeu, iar închinarea la ele nu este idolatrie. De vreme ce Dumnezeu le-a dăruit cu nestricăciune şi putere tămăduitoare, noi ne închinăm la ele, deoarece prin aceasta Îi aducem slavă tot lui Dumnezeu. Cinstim de asemenea sfinţenia pe care au dobândit-o sfinţii în viaţa lor şi îi rugăm, prin slăvirea pe care le-o atribuim, să ne ajute şi pe noi să ajungem la sfinţenie. Nu cinstim moaştele pentru ele însele, ca pe nişte oase ale trupului lor, ci Harul Sfântului Duh care locuieşte în ele. Poruncile lui Dumnezeu în Vechiul Testament interziceau cinstirea idolilor, deoarece oamenii de atunci credeau că în idoli locuia însuşi Dumnezeu. Noi nu acordăm moaştelor adorarea cuvenită doar lui Dumnezeu, pentru că nu credem că în ele sălăşluieşte Însuşi Dumnezeu, ci doar harul Său (lucrarea, energia Sa). Prin urmare, cinstindu-i pe sfinţi Îl cinstim şi pe Dumnezeu, aşa după cum El însuşi ne-a spus: Cine vă primeşte pe voi pe Mine Mă primeşte, şi cine Mă primeşte pe Mine Îl primeşte pe Cel ce M-a trimis pe Mine (Matei 10, 40). Biserica lui Hristos a cinstit încă din primele secole moaştele mucenicilor, pe care le-a păstrat cu evlavie, construind în cinstea lor biserici, de multe ori chiar pe locul de mucenicie. Mai târziu, s-a stabilit să se aşeze câte o bucăţică din sfintele moaşte în placa de pe Sfânta Masă şi în Sfântul Antimis, lucru care se săvârşeşte până în zilele noastre. Şi aceasta deoarece Biserica lui Hristos are ca temelie sângele martirilor.

În textul despre mucenicia Sfântului Policarp, episcopul Smirnei (166 d.Hr.), citim următoarele lucruri despre creştinii de atunci: „Noi am înfăşurat moaştele sale ca pe un odor mai scump decât aurul sau diamantele şi le-am pus la loc de cinste. Aici ne vom strânge cu bucurie, iar Domnul va revărsa binecuvântarea Sa, ca să prăznuim ziua martiriului său şi să cinstim străduinţele şi luptele sale duhovniceşti”.

De când biserica Romei s-a despărţit de trupul unit al Bisericii Ortodoxe celei Una şi Sfinte, a pierdut harul Sfântului Duh şi posibilitatea sfinţirii şi a mântuirii membrilor ei. De aceea, este un fenomen cunoscut şi paradoxal că, după căderea ei din unitate, nu s-au mai ridicat sfinţi autentici în mijlocul ei.

Papa, ca vârf infailibil al bisericii lor, proclamă tot mereu noi sfinţi, la propunerea unui aşa-zis consiliu juridic. Acest consiliu cântăreşte faptele bune şi rele ale candidaţilor la sfinţenie şi oferă în consecinţă titlul de „fericit” sau de „sfânt”. Potrivit bisericii papale, sunt consideraţi sfinţi aceia care au lucrat din greu pentru slava infailibilităţii papale sau au contribuit la convertirea „rătăciţilor” ortodocşi la catolicism, chiar şi prin mijloace violente, războaie, constrângeri, crime, conspiraţii etc. Spre exemplu, papa Ioan Paul al II-lea l-a sanctificat pe faimosul cardinal Stepanici, cu binecuvântarea căruia în 1940 au fost ucişi 800.000 de sârbi ortodocşi.

Hotărârea finală o ia papa, ca unic reprezentant al lui Hristos pe pământ şi moştenitor al infailibilităţii puse pe seama Apostolului Petru. În această procedură, poporul nu are niciun cuvânt de spus. În Ortodoxie, poporul este cel care îşi descoperă sfinţii. Ei sunt cei care vindecă patimile şi bolile, stau aproape, în diferite moduri, în lupta fiecăruia pentru dobândirea mântuirii, prin revărsarea bogată a harului Sfântului Duh. De aceea, în Ortodoxie există această legătură atât de strânsă între poporul credincios şi sfinţii săi. Oamenii aleargă fără ezitare să ceară ajutorul sfinţilor, pe care îi iubesc din adâncul sufletului, primind în schimb harul lui Dumnezeu şi binecuvântarea Sa, în ciuda ereticilor şi a duşmanilor credinţei noastre. De multe ori ne impresionează mărturiile medicilor americani sau englezi, care sunt chemaţi să opereze pacienţi din Grecia sau Cipru sau din alte ţări ortodoxe, pentru a-i scăpa de afecţiuni considerate de multe ori incurabile prin alte metode şi îi găsesc inexplicabil vindecaţi, după ce s-au rugat fierbinte către un sfânt drag lor.

În ţara noastră se păstrează încă vii tradiţiile credinţei noastre. Oamenii ştiu ce trebuie să facă în cazul unei epidemii sau al unei calamităţi naturale. Iată, spre exemplu, un caz întâmplat în mitropolia Trikis şi Stagon, pe care ni l-a relatat părintele Daniel Aerakis. O plantaţie mare de bumbac, care se găsea în apropierea Tesalonicului, în locul numit Nomi, a fost invadată de viermi verzi, care distrugeau cu repeziciune culturile. Oamenii erau disperaţi, văzând că toată munca lor de un an de zile se risipeşte în vânt. Până să se facă analizele necesare pentru a se stabili tipul de insecticid potrivit pentru această specie, ar fi trecut prea multă vreme. Atunci, oamenii au apelat la părintele Ştefan din satul lor şi împreună au ieşit în procesiune pe câmp, ţinând în mâini icoane şi sfinte moaşte, înălţând rugăciuni către Dumnezeu. Ajutorul dumnezeiesc n-a întârziat să apară. Îndată a apărut, ca de nicăieri, un stol uriaş de vrăbii care, trecând de la o plantă la alta, au mâncat toţi dăunătorii şi au salvat recolta. Oamenii au rămas fără cuvinte şi nu au încetat să-şi arate recunoştinţa faţă de bunul Dumnezeu, rămânând credincioşi pentru tot restul vieţii lor.

Moaştele întregi ale sfinţilor noştri

După căderea patriarhiei Romei şi îndepărtarea ei de trupul unit al Bisericii lui Hristos celei Una, a încetat transmiterea harului lui Dumnezeu în Tainele lor şi implicit poporului credincios, în vederea sfinţirii şi mântuirii sale. De altfel, aşa cum am mai spus, harul pentru ei este ceva creat şi deci este de neînţeles ca o lucrare „omenească” să-l izbăvească pe om de patimi şi de puterea nevăzutelor şi viclenelor duhuri şi forţe ale întunericului.

Desigur, cunoaştem faptul că atât Biserica Greciei cât şi alte Biserici Ortodoxe surori au hotărât, ca un gest de bunăvoinţă şi deschidere, să recunoască valabilitatea botezului săvârşit de catolici. Mai mult, Biserica Ortodoxă Română acceptă ca valabile Taina Mirungerii şi cea a Preoţiei. Prin urmare, cei care doresc să treacă la ortodoxie sunt acceptaţi numai în baza aplicării Tainei Mirungerii. Dar ne întrebăm, pe bună dreptate, cum este posibil ca una dintre tainele catolicilor să fie valabilă şi celelalte nu? Dacă în biserica lor există har sfinţitor şi mântuitor, de ce acesta să acţioneze doar în cazul botezului şi nu în toate celelalte? Şi, în plus, dacă dogma bisericii lor vorbeşte despre faptul că harul este creat, cum poate un astfel de har să-l mântuiască pe om? Din punct de vedere eclesiologic, un ortodox nu se poate mântui fără pecetea botezului, prin intermediul căruia primeşte Harul Sfântului Duh. Cum cunoaştem, aşadar că un catolic ce vrea să treacă la ortodoxie primeşte acest har numai prin Mirungere? Dacă în biserica lor nu mai există dumnezeiescul har, toate tainele lor sunt invalide, fără nicio excepţie. Mai există azi episcopi şi teologi ortodocşi care să se îndoiască de faptul că papistaşii sunt eretici?

Dacă există har în biserica papei, de ce prin rugăciunile unui preot catolic se pogoară Duhul Sfânt doar în taina Botezului asupra unui credincios catolic şi nu şi în celelalte taine? Nu ni se pare că ne aflăm la limitele batjocoririi lucrării Duhului Sfânt? Cine se poate juca cu Duhul Sfânt? De ce, de asemenea, biserica papală nu poate exorciza demonii ce stăpânesc sufletele şi trupurile multor oameni, fraţi ai noştri? Nu ar trebui cândva, cât mai curând, ca Biserica Greciei să renunţe la această hotărâre şi să permită rebotezarea catolicilor care doresc cu tot sufletul să se întoarcă la ortodoxie, la Biserica noastră primară, să primească cu adevărat şi din plin harul lui Dumnezeu? Aceasta, credem, îi va ajuta pe catehumenii care doresc să intre în Ortodoxie să creadă că există acea Biserică nealterată, neschimbată, pe care Hristos a lăsat-o în lume. Pe aceasta o caută cei ce cu sinceritate doresc să intre în credinţa noastră, deoarece doresc să aibă acces la plinătatea harului şi la siguranţa mântuirii lor, aşa cum ne-au învăţat Hristos, Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi.

În Sfântul Munte se menţine tradiţia veche şi sănătoasă a rebotezării ereticilor care provin de la oricare cult. Nu se face niciun fel de pogorământ, deoarece s-a dovedit, fără nicio îndoială, de către Sfinţi Părinţi şi teologi contemporani că papismul este o erezie. Părintele Stăniloae afirmă că este erezia ereziilor.

Foarte mulţi oameni care şi-au dorit cu sinceritate să intre în credinţa ortodoxă au cerut cu insistenţă să fie rebotezaţi, pentru a simţi pe deplin că această trecere a fost completă şi fără echivoc. Dacă au fost refuzaţi de anumiţi episcopi locali, au venit la Sfântul Munte şi au primit botezul aici. Au fost şi multe cazuri de femei care au fost botezate la metocurile aghiorite din afara Athosului.

Un argument decisiv referitor la faptul că nu mai există har în biserica papală este acela că biserica lor, după ruperea de Biserica Mamă, a încetat să mai fie pur-tătoare a sfinţeniei. Pomul bun se cunoaşte după roade, spune un proverb popular. Care sunt roadele bisericii papale până astăzi? Le-am analizat şi le-am observat pe parcursul acestei lucrări. Ele sunt: propaganda, ameninţările, răpirea bisericilor şi a averilor, furturile, genocidul, chinurile… iar fructul suprem, un om ce este adorat ca dumnezeu în locul lui Hristos, al adevăratului Mântuitor, Care este alungat în ceruri, ca un exilat, de către proprii lui fii!

Biserica Ortodoxă continuă misiunea ei sfinţitoare în lume şi oferă preţioasele ei daruri celor care cu sinceritate şi smerenie doresc să le primească. Un rod relevant al Ortodoxiei în lumea de astăzi îl reprezintă descoperirea, pe parcursul veacurilor, a sfinţilor ei, care o împodobesc asemenea unei coroane cu diamante.

Prin voia lui Dumnezeu, multe dintre moaştele sfinţilor noştri rămân nealterate şi întregi, secole la rând. În Grecia există 23 de moaşte întregi, iar în Ucraina, la Kiev, sunt 118. Acelaşi lucru se întâmplă şi în alte ţări ortodoxe. Alte moaşte se păstrează sub formă de oseminte, dar sunt izvorâtoare de mir sau frumos mirositoare şi făcătoare de minuni.

La 20 octombrie 1581 a avut loc descoperirea moaştelor Sfântului Gherasim, în insula Kefalonia. S-au bucurat foarte mult creştinii ortodocşi de acolo, pentru că acestea s-au descoperit intacte şi frumos mirositoare. Evenimentul însă le-a provocat o mare tulburare papistaşilor, pentru că le sabota intenţia de a forţa trecerea la catolicism a locuitorilor insulei. Nestricăciunea moaştelor sfântului ascet Gherasim ieromonahul le-a închis gura. Mulţi însă, chiar văzând această minune, n-au crezut şi au cerut să fie îngropate din nou moaştele, pentru a vedea dacă vor rămâne în continuare neputrezite. Şi, într-adevăr, le-au îngropat la loc şi le-au scos după trei ani. Erau în aceeaşi stare. Atunci mulţi dintre catolici s-au convertit la Ortodoxie, iar restul au părăsit insula.

La 3 martie 2006 o altă minune a uimit lumea elenă şi pe cei din străinătate. Noi sfinte moaşte s-au descoperit cu ocazia deshumării Cuviosului Visarion. Acesta a trăit la Mănăstirea Sfântului Agaton din Lamia. A trecut la Domnul în 1991, iar trupul său a stat îngropat vreme de 15 ani. Fraţii din mănăstire, care treceau pe la cimitir, au observat că, de câte ori se apropiau de mormântul lui, se simţea în aer un miros de bună mireasmă. De aceea, stareţul, sfătuindu-se cu bătrânii mănăstirii, au decis să-l dezgroape. Au rămas uimiţi când l-au văzut nealterat şi izvorâtor de miresme dumnezeieşti. Părea că ar fi fost îngropat cu o zi în urmă. Încă mai ţinea strânsă în mâna dreaptă mica evanghelie cu care fusese îngropat.

Biserica papală dispreţuieşte moaştele sfinţilor noştri, iar credincioşii lor nu sunt obişnuiţi să li se închine cu evlavie. Sute de moaşte intacte au fost furate de cruciaţi de-a lungul istoriei şi duse în Italia şi în alte ţări occidentale. Numai în Veneţia se păstrează 37 de moaşte întregi ale sfinţilor răsăriteni. Ele sunt păstrate în sarcofage închise ermetic, adeseori zidite, şi sunt percepute doar ca nişte obiecte de muzeu sau ca puncte de atracţie turistică.

Nestricăciunea, izvorârea de mir, minunile care se petrec în preajma sfintelor moaşte sunt lucruri necunoscute pentru biserica apuseană de după secolul al XI-lea şi până în prezent. Mai are, astăzi, sfinţi biserica papală? Da, ea recunoaşte sfinţii declaraţi în vremea când era unită cu Ortodoxia Mamă. Doar că pe câţiva dintre ei i-a scos din calendar, cum ar fi pe Sfântul Gheorghe, Sfânta Varvara ş.a. Şi nu ne mai întrebăm de ce s-a întâmplat aşa. Este logic, nu se mai potriveau concepţiei infailibilităţii papale.

 

(Extras din: Minunile, mărturie a dreptei credințe; Autor: Părintele Damaschin Grigoriatul, Editura Areopag, Bucureşti, 2012.)

 

 

Total
19
Shares
Previous Post

Vindecarea prin credinţă chiar este posibilă şi este demonstrată ştiinţific!

Next Post

Metoda perfida a „uniaţiei” ca mijloc de prozelitism în rândul ortodocșilor

Related Posts