Astăzi lumea arde, iar monahismul slăbeşte, dă înapoi, îşi pierde valoarea sa. Dacă pleacă duhovnicescul din monahism, nu rămâne nimic după aceea. În Sfântul Munte un oarecare închinător a spus unui călugăr: „Bine, dar aici nu există duh ascetic?”. „Acum este o epocă nouă”, i‑a răspuns acela, „s‑au dus lucrurile acelea”. Cred că a întrebat pe vreun smintit. Poate mai există vreo cinci‑şase smintiţi, dar dacă spun astfel de neghiobii, sunt buni de închişi în Turn[1]. Nu au dreptul să spună astfel de cuvinte prin care ocărăsc monahismul din vremea noastră şi smintesc lumea. Pentru că sunt unii care caută pretexte.
Veţi vedea că, încet‑încet, la unele mănăstiri se vor scoate citirile patristice ca să nu‑i mustre conştiinţa. Vor citi cărţi cu caracter social, deoarece, chipurile, acestea ajută în epoca noastră. Într‑acolo mergem. Iar sărmanii mireni vin la mănăstiri ca să se folosească… Precum cel evlavios este dispreţuit în lume, aşa şi monahul cel bun peste puţin va fi dispreţuit. Pentru că, – vai nouă! – de nu vom lua aminte la duhul lumesc, peste puţin timp, de va merge un oarecare tânăr la mănăstire şi va voi să trăiască corect călugăreşte, ceilalţi îi vor spune: „Ce treabă ai tu aici?”. Oamenii, când văd monahi care nu diferă de mireni, se deznădăjduiesc de monahism. Mulţi vin şi îmi spun cât se smintesc de unele mănăstiri, iar eu cum să le mai îndrept acum gândurile lor?
Duhul lumesc a intrat mult în monahism şi răul nu se opreşte. Monahii trebuie să se comporte ca monahii şi nu ca mirenii. Am pierdut simplitatea pe care o aveau generaţiile vechi. Acum monahii tineri se mişcă purtaţi de o logică omenească şi cu o politeţe lumească. Caută numai să nu‑şi piardă reputaţia lor etc. Cu câţiva ani în urmă în vieţile de obşte vedeai o stare lausiacă[2]. Unii mergeau la mănăstiri mânaţi de râvnă dumnezeiască, alţii de pocăinţă. Şi existau diferite cazuri. Unuia îi murea femeia şi acela se ducea la mănăstire. Altul trăia mulţi ani o viaţă lumească, dar apoi se pocăia şi mergea la mănăstire. Aflai şi demonizaţi în mănăstiri, care scăpau acolo şi se vindecau cu rugăciunile Părinţilor, după care rămâneau în mănăstire şi se făceau monahi. Dacă după aceea făceau vreo neorânduială, se îndrăceau iarăşi. Şi astfel existau şi demonizaţi în mănăstiri. Aflai şi înşelaţi, şi nebuni pentru Hristos, şi monahi cu harisma străvederii şi cu darul tămăduirilor. O mare varietate. Astăzi nu mai găseşti nici cu harisma străvederii, nici cu darul vindecărilor, nici demonizaţi, nici nebuni pentru Hristos. Noi avem cealaltă salată, salata lumii. Am devenit numai creier şi de aceea ne‑am prostit. A intrat multă logică lumească, însă această logică multă le‑a distrus pe toate. Şi răul este că nu ne dăm seama de aceasta.
Astăzi unele mănăstiri s‑au umplut de multe înlesniri, dar îşi fac viaţa lor grea. Caută lucruri pe care nu trebuie să le caute şi le lasă pe cele duhovniceşti cu care ar trebui să se ocupe. Dacă tinerii care vin la mănăstiri intră dintr‑o nelinişte lumească într‑un duh de serviciu, nu vor simţi odihnă (n. tr. sufletească). După aceea vor voi să facă turism duhovnicesc, excursii pentru a se odihni. „Vreau să am zilele mele libere”, vor începe să‑ţi spună, în timp ce monahul trebuie să se desprindă cu durere de chilia lui.
Sunt revoltat de cele pe care le aud zilnic şi de aceea răbufnesc. Mă doare, pentru că mai demult monahii nu aveau nici cărţi duhovniceşti, nu aveau sărmanii habar nici de monahism şi cu toate acestea au sporit. Doar 30% dintre ei erau născuţi pentru a fi monahi, ceilalţi care mergeau la mănăstire nu erau cultivaţi, ci oameni simpli veniţi din toate părţile, dar cu toate acestea sporeau. Mergea unul la mănăstire şi nu ştia nimic din cele duhovniceşti. Se putea să stea şi o lună sau două luni, iar egumenul să nu ştie nici măcar cine este acela. După aceea, când spunea că vrea să se facă monah, se ducea la duhovnic, se mărturisea şi rămânea în mănăstire. Şi nu ştia nimeni ce fel de om a fost, din ce parte era etc. Iar acela, cu toate problemele ce le avea, înainta şi sporea. Unii nici carte nu ştiau. Ascultau cuvântul de folos de la trapeză, Sinaxarul în biserică şi nimic altceva. În trapeză uneori nici nu înţelegeau ce se citeşte. Nici slujba n‑o înţelegeau, ci doar rosteau Rugăciunea lui Iisus în timpul slujbei, dar aveau gânduri bune. Şi totuşi aceia ajungeau la măsuri mari, la o stare duhovnicească înaltă, în timp ce acum cu catehizări, cu cărţi duhovniceşti, cu atâtea condiţii,să se piardă astfel de material!… Adică cei necultivaţisă aibă o astfel de cultivare duhovnicească, iar cei cultivaţi să nu aibă nimic?! Să fie un ogor cultivat într‑un anume fel şi să nu scoată nici sămânţa ce se seamănă?Nu este dureros lucrul acesta? Voi cum îl vedeţi?
În orice caz, dacă nu luăm aminte, monahismul nu va sta în picioare, ci va sări în aer. Desigur, viitorulaparţine lui Hristos şi este în mâinile Bunei Stăpâne, Prea Sfintei Fecioare, care va lua mătura şi va mătura şi va gospodări iarăşi mănăstirile ei. Trebuie să înţelegem că toate se vor pierde şi ne vom înfăţişa înaintea lui Dumnezeu datori, dacă nu vom trăi corect călugăreşte. Am pornit să ne facem călugări pentru mântuirea sufletului nostru şi ca să ajutăm societatea cu rugăciunea. De aceea nu uitaţi ce aţi făgăduit lui Hristos. Să nu uitaţi nici ce trag în lume oamenii care n‑au avut acest privilegiu de a fi chemaţi în Ceata Îngerească.
[1] Închisoare vestită în Grecia sub formă de turn.
[2] Lavsaicon sau Istoria lausiacă. Vieţi de asceţi sfinţi din Egipt şi Palestina. Lucrarea a fost alcătuită probabil spre mijlocul sec. V de Paladie, episcopul Elenopolei din Bitinia, şi a fost dedicată patricianului bizantin Lavs, de unde şi‑a luat şi numele.
Extras din Trezire duhovnicească– Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos, 2012.
