Cuviosul Anastasie Sinaitul poveşteşte astfel:
Un bărbat în rânduiala monahicească îşi cheltuia zilele în toată nepurtarea de grijă şi, în lenevire petrecându-şi viaţa, s-a apropiat de sfârşit. Şi, după ce s-a îmbolnăvit cu durere de moarte şi s-a apropiat de cea din urmă răsuflare, nu se temea deloc de moartea sa, ci cu toată mulţumirea, vesel şi zâmbind, se despărţea de trup; iar fraţii şi părinţii care şedeau lângă el, împreună cu egumenul, i-au zis: “Noi te-am văzut, frate, că în nebăgare de seamă ţi-ai petrecut viaţa şi nu ştim de unde îţi este în ceasul acesta înfricoşat această veselie şi zâmbire? Însă, cu puterea Domnului nostru Iisus Hristos, Dumnezeul nostru întărindu-te, scoală-te de ne spune, ca toţi să ştim şi să preamărim pe Dumnezeu”.
Iar fratele, ridicându-se puţin de pe pat, a zis către dânşii: “Cu adevărat, cinstiţi părinţi, în toată nebăgarea de seamă mi-am petrecut viaţa şi acum s-au adus înaintea mea scrise toate lucrurile mele cele rele. Apoi s-au citit şi mi-au zis Îngerii lui Dumnezeu: “Le ştii pe acestea?” Iar eu le-am răspuns: “Adevărat, le ştiu. Însă de când m-am lepădat de lume şi m-am călugărit, n-am osândit niciun om, nici răutate asupra cuiva n-am ţinut şi mă rog ca să se împlinească cuvântul lui Hristos, Care a zis: Nu osândiţi, ca să nu fiţi osândiţi; iertaţi şi se va ierta vouă.
Pe acestea zicându-le, îndată Sfinţii Îngeri au rupt zapisul păcatelor mele. Şi, de aceea, mă duc cu bucurie şi fără de mâhnire către Dumnezeu”.
Aceasta zicând fratele acela, şi-a dat cu pace sufletul său în mâinile Domnului”.
Extras din Viețile Sfinților.
