Am în lăuntrul meu cugetarea că cei treizeci de ani ai bolii mele i-am trecut astfel:
Dumnezeul meu și crucea mea au fost același lucru; unul mai dulce ca celălalt. Pentru aceasta niciodată nu am cerut să mi-o ia. Nu am simțit gustul amar al durerii. Nu m-am îngrijorat și nu m-am neliniștit și niciodată nu m-am simțit numai bolnavă.
Nu am străbătut această cale numai cu răbdare, ci și cu bucurie. A fost o sărbătoare, un praznic, o alergare plină de bucurie, deși cu trupul eram nemișcată.
Niciodată nu L-am simțit pe Dumnezeu departe de mine, ci L-am simțit ca pe Părintele meu preadulce! Niciodată nu am mers singură pe calea durerii mele. Întotdeauna m-am aflat în brațele Sale părintești. Așa am simțit.
Niciodată nu l-am privit pe doctor sau spitalul cu vrăjmășie. Niciodată nu m-am împotrivit în privința medicamentelor și a analizelor, chiar dacă asta mă costa scump.
Cu dulceață am îmbrățișat și am sărutat aparatele care mi-au provocat dureri, pe care medicina le-a folosit de multe ori asupra mea.
Să se îndrepteze suferința mea ca tămâia înaintea Ta, Doamne! Nu-Ți pot aduce nevoință, nici metanii, post sau milostenie. Primește toată durerea mea ca tămâia. Tu ești calea și popasul căii și capătul ei.
Niciodată nu m-am îngreuiat de a sta țintuită la pat; îmi îndulcea toată ființa mea. Cu respect, frică și recunoștință îl îmbrățișam și-l sărutam.
Pentru mine a fost o slujire sfântă faptul de a răbda boala până la capăt. Am fost bolnava și slujitoarea bolii. Întotdeauna am avut în lăuntrul meu cuvântul: „Du-ți la capăt slujirea!”.
Am ținut boala strâns, cu amândouă mâinile, ca pe o podoabă de mult preț. M-a îmbătat precum vinul și m-a umplut de bucurie, fericire și laudă. Mi s-a făcut izvor de recunoștință, mulțumire și doxologie. M-a făcut să tânjesc după veșnicie și să devin crainic al ei.
Străbătând această cale pământească, am până acum sentimentul surghiunului, al călătoriei, al străinătății. Picioarele merg pe pământ, însă ochii, inima și mintea sunt sus. M-a topit scrutarea; precum oaia cea înțărcată mi-am țintuit privirea spre patria cea iubită.
Nici o zi din viața mea nu a trecut greu, nu a fost împovărătoare. Întotdeauna am trăit într-o atmosferă de sărbătoare, de înviere. Toate vorbesc, toate sunt pline de bucurie, toate prăznuiesc. Nimic nu este vechi sau obositor. Orizontul este deschis. Cerul și pământul se unesc.
Niciodată nu mi-a fost greu să găsesc doctor sau medicamente sau ajutor. Le-am avut înainte de a le cere.
Nesfârșita Sa dragoste m-a păzit și nu a lăsat să intre în sufletul meu nici o dorință pământească. M-a miluit, S-a milostivit de mine! Numai de El s-a alipit sufletul meu! În tot chipul Și-a revărsat dragostea asupra mea!
