Muntele Sinai sau locul unde pietrele vorbesc

Pelerinul care se îndreaptă spre Muntele Sinai își aduce aminte de cuvintele de demult care spuneau că locul acela este sfânt și trebuie să ne descălțăm cureaua încălțămintelor (Ieșire 3, 5).

Niciunul dintre pământeni nu este vrednic să pășească în locul unde Dumnezeu S-a revelat și i-a dăruit lui Moise Tablele Legii, spre îndreptarea fiilor poporului ales, și în apropierea căruia a vorbit cu Ilie, pe Muntele Horeb. Atunci când Domnul vorbește, geografia locurilor se schimbă și ea la față: muntele se înmoaie de lumină, pietrele vorbesc, iar apele se întorc la origini.

Înălțimile Sinaiului și Horebului sunt învăluite în taină și lumină. Moise și Ilie au dorit să-L vadă pe Dumnezeu, dar nu au putut, oameni fiind. Numai când Dumnezeu-Fiul S-a făcut Om, ei au putut să-L vadă. Pe Muntele Taborului, descoperindu-Se Ucenicilor pe cât li se putea, Dumnezeu S-a arătat, vorbind cu Moise și Ilie despre cele ce aveau să se întâmple în Ierusalimul acelor zile.

Când m-am îndreptat prima dată ca pelerin către Sinai, am aflat câte ceva despre cele întâmplate în istoria mântuirii și nu îndrăzneam să gândesc că voi ajunge pe vârful muntelui unde Dumnezeu a coborât să vorbească cu Moise. M-am cutremurat, înțelegând peste ani istoria acestui loc, atât din cuvintele revelate ale Scripturii, cât și din anumite mărturii ale descoperirilor minunate din viața călugărilor aleși.

Muntele Sinai este cuprins de o lumină dumnezeiască, fiind înconjurat de o mare taină, care s-a descoperit mai târziu în viața unor monahi cu înaltă trăire, păstrându-și specificul mistic și grandios. Doar în această notă poate fi înțeleasă lucrarea duhovnicească a monahilor de pe Muntele Sinai, mai ales din perioada veacurilor al 4-lea și al 5-lea, care continuă până în prezent, nevoința și lucrarea lor fiind umbrite de darurile bogate ale Duhului Sfânt.

În 1995, când am fost prima dată călător la Muntele Sinai, s-a redeschis posibilitatea de a se face pelerinaje, după mulți ani de interdicții, impuse din pricina unor conflicte și situații politice neclare. În acel context, timp de mai mulți ani, pelerinilor care veneau la Ierusalim nu li s-a permis traversarea graniței pentru a ajunge la Sinai. Anul acela, însă, a constituit un binecuvântat prilej de a merge la Sinai și Horeb, unde am vizitat, desigur, și Mănăstirea „Sfânta Ecaterina”.

Am ajuns în Țara de foc a sihaștrilor, la aproximativ 150 km depărtare de Marea Roșie, unde, de o parte și de alta, s-au nevoit numeroși Cuvioși cu viață sfântă. În cealaltă parte a Mării Roșii se află Pustiul Nitriei, unde au viețuit ucenicii Sfântului Antonie cel Mare. Aidoma, în zona Muntelui Sinai, în trecute vre­muri, s-au ostenit călugări sihaștri, despre care am auzit și noi, măcar în treacăt, din istorisirile celor de demult.

Înainte de a ajunge la Mănăstirea „Sfânta Ecaterina”, am aflat, din felurite lecturi, câte ceva despre râvnitorii călugări sinaiți, precum Ioan Scărarul (Sinaitul), Filotei, Anastasie, Nil, Ștefan, Daniil, Grigorie, Isihie și alții, mari asceţi care au experimentat dulcea rugăciune către Mântuitorul Hristos.

Am aflat și despre pelerinii care au poposit la Sinai, Ioan Moshu, sau despre prietenul și ucenicul lui, Sofronie, devenit Patriarh al Ierusalimului, autor al unor preafrumoase aghiografii.

Știm că locul pe care Moise a văzut rugul ce ardea și nu se mistuia a rămas un spațiu sacru pentru fiii poporului ales și pentru cei care au urmat învățăturii creștine, care se adunau, în Duminici și sărbători, în jurul Rugului.

Am auzit despre călugării care în perioade grele, cum au fost încercările ereziilor, au venit, căutând liniște și loc prielnic la Sinai. Asemenea s-a întâmplat mai târziu pentru unii teologi și cărturari din istoria Imperiului Bizantin sau din perioada de după căderea acestuia, despre numeroasele triburi de beduini care, ascultând Sfânta Liturghie și învățătura Marilor Părinți din Pustiul Sinai, s-au încreștinat, astfel încât, în veacul al 5-lea, o mare parte a populației era creștină.

Izvoarele vechi mărturisesc despre mulțimea Sfinților ostenitori care, atât în Mănăstirea Sfintei Ecaterina, cât și în munții Sinai și Horeb, s-au nevoit purtând jugul cel ușor al Mântuitorului. Știm că Biserica cea dintâi de la poalele muntelui, construită de Sfânta Împărăteasă Elena, a fost rectitorită de împăratul Justinian la jumătatea veacului al 6-lea, asemenea unei cetăți, din pricina deselor năvăliri ale beduinilor care-i tulburau pe monahii asceți. Mănăstirea a devenit loc de apărare a credinței ortodoxe, dar și fortăreață unde monahii se puteau ruga în siguranță, cu ziduri care aveau pe alocuri și peste zece metri grosime.

Muntele păstrează și tradiția că Împărăteasa Elena a vizitat Sinaiul, dorind să vadă Rugul nears de la poalele muntelui. În urma unei astfel de vizite, a luat hotărârea de a zidi o Biserică închinată Maicii Domnului. Totodată, unul dintre ofițerii împăratului a decis să devină monah aici, primind numele Nil (canonizat, ulterior, de Biserica Ortodoxă), iar Egeria, care a vizitat și ea Sinaiul în anul 380, vorbește despre mulțimea monahilor răspândiți pe munte și despre cele două Bisericuțe: cea de pe vârful Muntelui Sinai și cea de la locul unde se află Rugul.

Pe o veche grindă, din Biserica întemeiată la jumătatea veacului al 6-lea, se păstrează nu­mele noilor ctitori, împăratul Justinian, împărăteasa Teodora și arhitectul Ștefan. Împăratul Justinian a arătat o deosebită grijă față de acest loc, aducând o garnizoană militară și un număr mare de slujitori pentru a fi de folos călugărilor. Am aflat și despre prezența a 200 de familii de vlahi, aduși de împăratul Justinian pentru a fi de ajutor monahilor; mulți dintre ei, însă, în veacurile următoare, marcate de invaziile arabe, s-au convertit la islam.

Deosebit de semnificativ pentru istoria mănăstirii este descoperirea, pe piscul unui munte cu o înălțime de 2.600 m, a Moaștelor Sfintei Mucenice Ecaterina, printr-o dezvăluire dumnezeiască în care li se spunea călugărilor că trupul ei a fost adus de Îngeri și așezat pe vârful unui munte din apropierea Sinaiului. Călugării au găsit acolo Moaștele Muceniței și le-au așezat în Biserica ctitorită de împăratul Justinian.

O altă tradiție susține că, în anul 625, un grup de călugări de la Mănăstirea „Sfânta Ecaterina” s-au îndreptat către Medina pentru a cere protecția lui Mahomed, lavra păstrând documentul original prin care erau asigurați de protecție în caz de nevoie și erau scutiți de dări. Se menționează chiar că însuși Mahomed a poposit în această vestită mănăstire.

Lavra închinată Sfintei Ecaterina, cu toată obștea ei, s-a dorit a fi doar rugătoare și luminătoare celor care ajungeau pelerini în locurile sfinte ale mântuirii. Cu toate acestea, unii au receptat-o ca pe o amenințare. În acest sens, arabii au încercat mereu să o subjuge, să o distrugă și să o izoleze, însă fără sorţi de izbândă. Mănăstirea a fost ajutată de diferite țări ortodoxe, între care și România, pentru a face față încercărilor la care era supusă.

Una dintre cele mai vechi lavre ortodoxe din lume, Mănăstirea „Sfânta Ecaterina”, și-a păstrat, în mare parte, forma originală, cu tezaurul ei duhovnicesc și cultural de excepție, adăpostind manuscrise ale Sfintei Scripturi din veacul al 4-lea, Codicele Sinaitic, Icoane din vremea împăratului Justinian, din perioada iconoclastă, salvate, împreună cu alte mari vestigii ale tezaurului ortodox, unele dăruite exclusiv pentru Mănăstirea „Sfânta Ecaterina”. Aici s-au regăsit mii de manuscrise şi documente bisericești, multe necercetate, altele înstrăinate, furate și ajunse în diverse colțuri ale lumii, pentru câțiva arginți, aidoma celor pe care i-a primit vânzătorul Domnului…

La Mănăstirea „Sfânta Ecaterina” au poposit și călugări din alte lavre, cum au fost cei din Țara Sfântă, Hozeva, „Sfântul Sava”, „Sfântul Teodosie” și din alte locuri. Pe lângă Sfintele Moaște ale Marii Mucenițe Ecaterina, ocrotitoarea filosofilor și înțelepților, mănăstirea adăpostește și Moaștele Cuviosului Ștefan, mare rugător, care i-a spovedit și i-a îndrumat pe mulți dintre pelerinii care se avântau spre vârful Muntelui Sinai. Acesta a fost găsit adormit în stare de rugăciune, rostind numele lui Iisus și măsurând timpul în boabe de metanii.

Locurile pe unde au trecut părinții nevoitori sunt marcate de paraclise, însemnări ori diverse tradiții specifice. Puținii părinți de la Sinai au îndatorirea de a face cunoscută istoria mă­năstirii de altădată, asemenea așeză­min­telor de la El Faran sau Rait, una dintre ele aflată la aproximativ 80 km de lavră, în oaza Faran, unde au existat o veche așezare creștină și un sediu episcopal până la năvălirea arabilor, care au distrus mănăstirea pe care Mitropolitul Damian al Sinaiului și Raitului s-a străduit s-o refacă.

Mănăstirea Rait, aflată la 150 km depărtare de Mănăstirea „Sfânta Ecaterina”, este locul de unde i-a fost adresată cererea Sfântului Ioan Scărarul de a scrie cunoscuta operă de îndrumare și sfințire, Scara dumnezeiescului urcuș.

Nu pot uita frumusețea Liturghiei pe care am simțit-o, de multe ori, la Mănăstirea Sfintei Ecaterina și în paraclisul de pe Muntele Sinai, unde ajungeam întotdeauna după miezul nopții. Se săvârșea acolo Liturghie, înainte ca soarele din orice anotimp să îngăduie retragerea către Mănăstirea „Sfânta Ecaterina”.

Într-o perioadă îndelungată de timp, acest loc solitar a fost prilej de bucurie și constantă trezvie pentru numeroși nevoitori, adevărate exemple de statornicie, care, vreme de 70 sau 80 de ani, nu au părăsit vreodată Sinaiul.

Alți călugări au fost chemați de patriarhii din Alexandria, Antiohia și Ierusalim pentru a sluji Biserica, unii dintre ei devenind episcopi. Dintre aceștia, unii monahi au refuzat, înțe­legând că forma lor de viață era aceea de a se lupta cu grijile, bucuriile și, mai ales, cu slava acestei lumi.

Împăratul Justinian, care a arătat mare cinstire față de Rugul Aprins, a iubit acest loc și a zidit mănăstirea care, alături de ctitoriile Împărătesei Elena și ale unor împărați bizantini, reprezintă obolul jertfei imperiului adus lui Hristos, Maicii Sale și Sfinților bineplăcuți Domnului.

Mănăstirea „Sfânta Ecaterina” a primit în soborul ei atât mari personalități, cât și nevoitori obișnuiți. Împărați, fii ai acestora, boieri, generali de armată, cum ni se spune în istorisirile Sfântului Nil, ale lui Anastasie sau Ioan Moshu, au ajuns să desconsidere cele ale lumii, nu întorcându-se împotriva lumii, ci depășind raportarea abuzivă a minții asupra lumii.

La un moment dat, când arabii au avut o atitudine nemiloasă faţă de creştini, fiii Bisericii au preferat să moară. Nu doar călugării de la mănăstirile Faran, Rait sau Sinai, ci mulțimi de credincioși, familii întregi, au ales calea martiriului în locul abandonării credinței creștine. Episcopi din întreaga lume și-au îndreptat gândurile și faptele către Mănăstirea „Sfânta Ecaterina”, cum a fost Episcopul Romei, Grigore, atent și milostiv față de acest loc barbarizat frecvent, încercând și el, cum au făcut-o mulți de la Apus și de la Răsărit, să ajute monahii și ucenicii lor în lupta pentru dăinuirea Ortodoxiei.

Istorisirile lui Anastasie ne spun lucruri minunate despre acest loc binecuvântat. Una dintre ele povestește cum, în timpul Liturghiei săvârșite pe vârful sfânt, când s-a ajuns la vremea anaforalei liturgice, împreună cu slujitorii din Biserică, munții au cântat și ei imn de slavă lui Dumnezeu: Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot. Jumătate de ceas, o astfel de simfonie a umplut locul acela în care s-a arătat slava Dumnezeului Celui adevărat.

O altă istorisire ne spune cum, în timpul unei cumplite secete, o turmă de capre sălbatice, care nu mai aveau de unde bea apă, au urcat pe vârful muntelui și acolo au behăit cu capetele spre cer, până la venirea ploii. Cel ce dăruiește iarbă vitelor și hrănește puii corbilor când strigă la El S-a milostivit și a trimis ploaie, care a umplut de binecuvântare oamenii și necuvântătoarele.

Scrierile Părinților sinaiți vorbesc despre smerenie, întoarcere și lacrimi, despre expe­riențe îndelungate ale unor oameni care au luptat pentru despătimire și au refuzat în totalitate clevetirea, vorbirea fără folos, lucrurile trecătoare care nu-și găseau ecou în viața călugărilor sinaiți, atât de înduhovniciți încât cu greu pot fi înțeleși în optica lumii care s-a schimbat atât de mult.

Contribuția monahismului sinait la dezvoltarea spiritualității ortodoxe este impresionantă. Cei care nu au făcut un pelerinaj la Muntele Sinai, la Muntele Horeb, la Mănăstirea Sfintei Ecaterina nu pot înțelege deplin evoluția monahismului răsăritean și situațiile speciale prin care au trecut monahii de aici, bucuriile şi încercările, adeseori martiriul, pe care le-au oferit Bisericii și Stăpânului ei, Mântuitorul Hristos.

Nu pot uita delicata atenție a Mitropolitului de la Sinai, Faran și Rait, care are un statut special în cadrul ierarhiei bisericeşti universale, mitropolia pe care o păstorește fiind considerată Biserică Autocefală, chiar dacă are puțini credincioși și monahi, amintind genera­țiilor de acum despre istoria învolburată, dar și strălucită a Sinaiului.

Întotdeauna am remarcat deschiderea mona­hilor sinaiți, atitudinea misionară și nevoința pe care o împlinesc, rămânând statornici în pustiul unde se află numai nisip și piatră.

Preocupat de frații ortodocși trăitori în locuri diferite, în anul 1995, Mitropolitul Damianos ne-a adresat câteva întrebări despre Biserica Ortodoxă Română, despre ierarhii și călugării pe care i-a întâlnit. L-am apreciat drept un episcop singuratic, care, dincolo de cafeaua pe care ne-a oferit-o, transmitea duh paterical și isihast, ascetic, bucurându-se de frumusețea slujbelor, de liniștea și istoria nepereche a acelui loc.

Peste ani, slujind la Atena, într-o mare Biserică, „Sfântul Pantelimon” din cartierul Aharnon, pentru o perioadă de timp, îmi amintesc că în vremea Postului Mare, la Duminica Sfântului Ioan Scărarul, a venit mai mult popor ca de obicei. Biserica era măreață și se găsea loc pentru numeroșii credincioși partici­panți. În Duminica respectivă, încă de dimi­neață, era o forfotă, o prezență pe care nu o întâlnisem nici cu prilejul praznicelor împă­rătești. Părinții care slujeau acolo mi-au spus că lumea este obișnuită să vină în Duminica aceea, întrucât se organiza o colectă de întrajutorare pentru Mănăstirea „Sfânta Ecaterina” din Sinai. În toate Bisericile Greciei, în Duminica a 4-a din Postul Mare, se strângeau bani pentru ca mănăstirea să subziste. Oamenii erau legați de acest loc, chiar dacă mulți dintre ei nu ajunseseră vreodată acolo. Colecta de ajutor constituie un prețios sprijin pentru istorica lavră. Ca și cu alte ocazii, la această sumă, care se strânge anual, se adaugă contribuțiile unor oameni cu posibilități, ale unor guverne care iubesc Ortodoxia, Muntele Sinai și Mănăstirea „Sfânta Ecaterina”.

† Timotei Prahoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor

Sursa: http://ziarullumina.ro