– Părinte, ni s-a cerut să ne rugăm pentru cineva care timp de mai multe zile s-a aflat în agonia morţii şi nu-i ieşea sufletul.
– Dar de ce nu-i ieşea sufletul? S-a spovedit?
– Nu, nu a vrut să se spovedească. Părinte, adică chinul pe care îl suferă omul atunci când îşi dă sufletul se datorează păcătoşeniei lui?
– Aceasta nu este o regulă. Atunci când sufletul omului iese liniştit nu înseamnă că este într-o stare duhovnicească bună, dar nici nu înseamnă că au păcate multe cei care se chinuiesc la sfârşitul vieţii lor. Sunt unii care, din multa lor smerenie, cer cu stăruinţă de la Dumnezeu să aibă un sfârşit urât, pentru ca astfel să rămână necunoscuţi după moartea lor. Sau se poate ca cineva să aibă un sfârşit urât pentru a plăti puţin din datorie. Fiindcă l-au lăudat oamenii mai mult decât merita, Dumnezeu îngăduie ca acesta să facă nişte lucruri ciudate în ceasul morţii lui pentru a scădea în ochii oamenilor. Alteori Dumnezeu rânduieşte ca unii să se chinuiască în vreme ce-şi dau sufletul pentru ca cei care sunt lângă el să înţeleagă cât de greu este în iad atunci când nu te aranjezi duhovniceşte încă de aici. În timp ce dacă ai actele în regulă, adică eşti pregătit duhovniceşte, treci dintr-o viaţă în alta fără ca vameşii să se mai apropie de tine.
– Părinte, unui muribund sau unuia care are o boală gravă este bine să-i spunem adevărul?
– Depinde ce fel de om este. Uneori mă întreabă câte un bolnav de cancer: „Ce spui, Părinte? Voi trăi sau voi muri?”. Dacă îi voi spune „Vei muri”, va muri în acea clipă din pricina supărării. Dacă nu-i voi spune, prinde curaj şi înfruntă cu bărbăţie boala sa. Iar când se va maturiza, îşi va ridica singur crucea sa şi va înainta. Şi astfel va mai putea trăi câţiva ani sprijinindu-şi familia şi pregătindu-se atât el, cât şi cei ai lui pentru moarte. Fireşte nu-i spun că va trăi o mie de ani sau că ceea ce are nu este nimic, ci îi spun: „Omeneşte este greu să fii ajutat. Însă pentru Dumnezeu nu este nimic greu. Tu caută numai să te pregăteşti”.
– Părinte, rudele sale şovăie să-l împărtăşească, ca să nu intre la gânduri.
– Adică să plece neîmpărtăşit ca să nu-şi dea seama că va muri şi astfel să se mâhnească? Nu, ci trebuie să-i spună: „Sfânta Împărtăşanie este medicament. O să te ajute. Este bine să te împărtăşeşti”. Dacă se împărtăşeşte, se foloseşte şi în acelaşi timp se şi pregăteşte pentru cealaltă viaţă.
– Părinte, celor muribunzi trebuie să li se facă Sfântul Maslu?
– Celor care nu-şi pot da sufletul, li se citeşte „Slujba la ieşirea cu greu a sufletului”. Sfântul Maslu se face pentru toţi bolnavii, nu numai pentru cei care se află la sfârşitul vieţii lor.
– Părinte, cele pe care le spune cineva atunci când nu-şi poate da sufletul au vreo legătură cu starea lui?
– Să nu tragem uşor concluzii. Se poate ca cineva în clipa când îşi dă sufletul să sufere, să se chinuiască, iar faţa lui să arate o expresie de durere, şi de aceea unii cred că acela nu este într-o stare duhovnicească bună. Diferă însă expresia de durere de cealaltă care este sălbatecă şi înfricoşată. Acela suferă, are durerea sa, sărmanul, iar ceilalţi pot spune că se luptă cu diavolii care au venit să-i ia sufletul.
– Părinte, un suflet care pleacă din această viaţă pregătit duhovniceşte va mai trece pe la vămi?
– Atunci când un suflet este pregătit duhovniceşte şi urcă la Cer, diavolii nu-i pot face niciun rău. Iar dacă nu este pregătit, atunci este chinuit de ei. Uneori Dumnezeu îngăduie ca sufletul omului care are datorii să vadă vămile în clipa ieşirii lui pentru a ne ajuta pe noi care vom mai trăi, astfel încât să ne nevoim ca să ne achităm aici datoriile noastre. Vă aduceţi aminte de întâmplarea cu Teodora[1]? Adică Dumnezeu rânduieşte ca unii să vadă anumite lucruri pentru a se folosi ceilalţi şi a se pocăi. În viaţa Sfântului Eufrosin[2] citim că egumenul, după vedenia pe care a avut-o, s-a deşteptat cu merele în mână pentru a le vedea şi ceilalţi şi astfel să se folosească duhovniceşte.
Uneori Dumnezeu iconomiseşte ca sufletul să aibă un dialog în clipa ieşirii lui, pentru ca să se pocăiască însuşi omul care se află la sfârşitul vieţii lui sau cei care îl ascultă. Vezi că Dumnezeu are multe moduri de a-l mântui pe om. Uneori ajută prin îngeri, alteori prin încercări sau prin diferite semne. Am cunoscut o femeie care se purta cu brutalitate cu bărbatul şi soacra ei, ajungând până acolo încât îi bătea pe amândoi. Ea umbla pe la vecine şi stătea de vorbă, iar pe soacra ei, care era bătrână, o trimitea în fiecare zi la ogor. Mergea sărmana bătrână în fiecare zi la ogor, două ceasuri de mers pe jos, târându-şi picioarele şi lucra de dimineaţa până seara fără să se plângă. Şi a făcut aceasta până într-o zi când, de îndată ce s-a întors acasă, ruptă de oboseală, a căzut jos şi i-a spus nurorii ei: „Arhanghelul Mihail îmi ia sufletul. Iar tu, fiică, şterge sângele!”. „Care sânge, mamă?” o întrebă nora cu nelinişte, pentru că nu vedea să aibă sânge pe trupul ei. „Iată, fiică, sângele care curge. Şterge-l, şterge-l!”. Când nora căuta să vadă mai bine, bătrâna îşi dădu sufletul. După această întâmplare nora şi-a venit în simţiri şi şi-a schimbat viaţa; din fiară a devenit miel. A fost iconomia lui Dumnezeu ca s-o vadă pe soacra sa dându-şi sufletul cu aceste cuvinte şi că Arhanghelul Mihail ia sufletul, chipurile, cu sabia, pentru ca să se înfricoşeze şi să se pocăiască. Adică Dumnezeu i-a vorbit pe limba pe care o înţelegea ea, ca să-şi revină, deoarece se vede că avea intenţie bună.
– Părinte, atunci când muribundul îşi strigă rudele lui moarte, ce înseamnă?
– De multe ori se întâmplă şi aceasta, pentru a primi o lecţie bună ceilalţi care sunt lângă muribund. Am cunoscut o femeie bogată, care avea o viaţă sfântă. Nu se căsătorise, ci rămăsese cu sora ei căreia îi dăduse toată averea. Cumnatul ei, care a murit după ea, a început să o strige atunci când îşi dădea sufletul: „Despina, vino să ne iertăm! Să mă ierţi, căci mult te-am chinuit! Iartă-mă!”. „Dar unde este Despina?”l-am întrebat. „Iat-o, nu o vedeţi? Iată, acolo este!” le-a răspuns şi apoi şi-a dat sufletul.
– Părinte, oamenii se pot ierta şi în felul acesta, chiar şi în ultima clipă a vieţii lor, cu cineva care deja a murit?
– Dumnezeu îngăduie ca oamenii să se ierte chiar şi în felul acesta, deoarece omul în clipa morţii se pocăieşte şi simte nevoia să ceară iertare.
[1] Vezi Viaţa Sfântului Vasile cel Nou din 26 martie.
[2] Vezi Viaţa Sfântului Eufrosin din 11 septembrie.
Extras din Viața de familie – Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos.
