Am fost anunțat recent de soția unui creștin din parohie că soțul său este pe patul de moarte și ar fi bine să merg pentru a-l împărtăși. Am și plecat la adresa indicată, dar n-am mai avut pe cine să împărtășesc, întrucât creștinul meu era în comă și abia mai respira. I-am întrebat pe cei de acolo:
– De ce nu m-ați chemat cu câteva zile mai înainte?
Mi s-a răspuns:
– N-am vrut să-l demoralizăm.
Bine, dar acum pe cine să mai împărtășim? El peste câteva ore probabil va pleca dintre noi (așa a și fost), dar noi oare nu vom rămâne demoralizați pentru că nu ne-am făcut treaba? Era om în vârstă, bolnav de câțiva ani, starea lui degradându-se de la o săptămână la alta, iar împărtășit nu a mai fost din copilărie.
Cât de gravă este această concepție că nu-l împărtășim întrucât nu vrem să moară. Eu știu că omul se împărtășește toată viața și sunt creștini care se împărtășesc foarte des, aproape săptămânal. Ei se împărtășesc pentru că simt puterea Sfintei Împărtășanii. Nu se tem că vor muri, ci se tem să nu-i găsească sfârșitul neîmpărtășiți.
În situații similare cazului de mai sus trebuie să găsim modalitatea cea mai potrivită pentru a-l face să înțeleagă cât de importantă este Sfânta Împărtășanie și că ea reprezintă comuniunea noastră cu Hristos, care trebuie să fie permanentă.
Prin urmare, e foarte necesar să ne apropiem mai des de Sfântul Potir.
Am cunoscut și cazuri când unii creștini, care au avut o viață creștinească și s-au împărtășit frecvent, n-au putut părăsi viața aceasta până ce nu s-au împărtășit.
De aceea noi zicem de mai multe ori la Sfânta Liturghie “sfârșit creștinesc vieții noastre fără durere, neînfruntat, în pace și răspuns bun la înfricoșata judecată de la Domnul să cerem.”
Preot Ion Chirvase
