– Acum pot să-mi văd copilul? – a întrebat mama bucuroasă.
Când micuțul i-a fost pus în brațe, ea a ridicat ușor păturica în care era ținut, apoi i s-a tăiat răsuflarea. Doctorul și-a întors privirea, uitându-se către fereastră. Copilul venise în lume fără urechi.
Timpul a dovedit că auzul micuțului era fără cusur. Doar înfățișarea era alta.
Într-o zi, băiețelul a venit grăbit de la școală, plonjând direct în brațele mamei. Ea a suspinat, știind că viața lui urma să fie un șir neîntrerupt de dezamăgiri și tristețe.
– Ce s-a întâmplat, dragule? – a întrebat ea.
Cu lacrimi curgând șiroaie pe obrazul lui, micuțul a spus:
– Un băiat… un băiat mare mi-a spus că sunt un ciudat.
Băiatul a crescut și era foarte frumos. Multe fete îl plăceau. El voia, însă, să fie perfect – nu accepta faptul că nu are urechi. Într-o zi, tatăl lui a mers la doctor pentru a afla dacă se poate face ceva în acest sens.
– Cred că am putea încerca un transplant de urechi, însă e dificil să găsim un donator, spuse medicul.
Așa stând lucrurile, familia a început să caute persoana dispusă să facă acest sacrificiu pentru tânăr. Au trecut doi ani, fără niciun rezultat. Apoi, minunea s-a întâmplat.
– Fiule, zise tatăl, avem o surpriză pentru tine. Putem merge la spital. Eu și mama ta am găsit pe cineva care îți va dona urechile pe care atât de mult ți le dorești. Însă, nimeni nu știe cine este această persoană inimoasă.
Timpul a trecut, tânărul s-a căsătorit, iar pe plan profesional a devenit un om de succes. Dar nu a uitat niciodată gestul făcut de acea persoană misterioasă.
– Dar vreau să știu cine a fost atât de darnic cu mine! Vreau să îl ajut și eu cum pot, a spus bărbatul.
– Nu cred că ai putea să îl ajuți, adăugă tatăl. Însă acordul nostru a fost ca persoana respectivă să rămână anonimă. Nu trebuie să știi… încă.
Anii s-au scurs, părinții au îmbătrânit. Într-o zi, bărbatul a primit un telefon de la tatăl său; femeia care i-a dat naștere a plecat la Domnul. Aflat la căpătâiul mamei sale, tatăl și-a privit fiul în ochi, după care a întins cu tandrețe mâna fața mamei, ridicându-i părul șaten, lung și des… Femeia nu avea urechi.
– Când a decis să facă acest gest pentru tine, ea a spus cât de fericită e că nu s-a tuns, a spus tatăl înlăcrimat. Și nimeni nu a considerat-o niciodată urâtă, nu-i așa?
Înfățișarea noastră exterioară se va veșteji cândva, iar trupurile se vor ponosi precum o haină uitată în ploaie. Cu toate acestea, un alt fel de frumusețe va rămâne pe veci cuibărită în adâncul inimii. O frumusețe care nu va cunoaște amurgul, bătrânețea sau moartea. Frumusețea omului bun, cu sufletul mirosind a pâine caldă și busuioc.
„Cât de frumoasă eşti tu, draga mea, şi fără nicio pată.” (Cânt. 4:7)
Sursa: Facebook – Preot Ioan Bădiliță.
