Nașterea Domnului – Evanghelia pâinii cerești din iesle

Sfântul Nicolae Velimirovici

În zilele acelea, stăpânitor în ţară era Cezar Augustus. Stăpâni­rea lui supremă, stăpânirea asupra întregului pământ este o imagi­ne a stăpânirii supreme a lui Dumnezeu asupra celor două lumi, asupra celei materiale şi asupra celei duhovniceşti. Balaurul pute­rii cel cu multe capete, cel care, odată începând păcatul, a adus ne­norocire asupra tuturor popoarelor pământului, a fost lăsat cu un singur cap. Toate neamurile şi seminţiile pământului erau subjugate puterii lui Augustus, fie că unele primeau administraţia ro­mană şi zeii romani iar altele doar îi plăteau bir. Lupta pentru pu­tere încetase o vreme, pentru că toată puterea era în mâinile lui Ce­zar Augustus. Deasupra lui nu era niciun om şi niciun zeu. El în­suşi fusese proclamat zeu şi oamenii îi tămâiau chipul şi-i aduceau jertfă mulţime de animale şi lucruri necurate. De la întemeierea lu­mii nici un muritor nu se ridicase la o putere mai mare decât Cezar Augustus care domnea asupra întregului pământ; de la întemeie­rea lumii nici un om zidit de Dumnezeul cel Viu nu căzuse la o mai mare adâncime a nimicniciei şi deznădejdii ca în zilele acelea, când împăratul roman a început să fie zeificat — el, om în toată neputinţa şi slăbiciunea omenească, cu firul vieţii plăpând ca o sal­cie plângătoare, cu mădulare şi măruntaie care în puţină vreme aveau să fie mâzgă viermuitoare şi praf fără de viaţă, om din a că­rui putere şi domnie n-aveau să mai rămână decât nişte chipuri de piatră!

În zilele acelea cu pace în afară şi scârbă înăuntru S-a născut Domnul Iisus Hristos, Mântuitorul neamului omenesc, înnoitorul întregii Zidiri. Nu S-a născut ca fiu al puternicului Cezar care, cu un singur edict, fără suferinţă şi fără umilire, fără sânge şi fără co­roană de spini, fără Cruce şi fără mormântul întunecat, putea să poruncească o religie nouă. Cezar putea să facă orice, putea să oprească într-o zi toată închinarea mincinoasă, să prăbuşească toţi zeii împărăţiei şi în locul lor să aşeze pe singurul Dumnezeul cel Viu, Care a făcut cerul şi pământul. Cum de S-a născut atunci Hris­tos într-o seminţie necunoscută, a israeliţilor, într-un orăşel de care nimeni nu a auzit, Betleem, dintr-o fată oarecare, Maria? Cuminte a fost din partea Mântuitorului să Se nască întru atâta înjosire, să trăiască, să pătimească şi să Se ridice din moarte pentru ca vreme de jumătate de veac de la toate acestea împărăţia romană nici măcar să nu audă de El? N-ar fi fost mai bine, mai cu succes, să Se nască în capitala lumii, în Roma strălucitoare, la curtea Cezarului? Ce era dacă steaua din Răsărit sclipea deasupra Romei? Nu puteau la fel de bine să cânte îngerii lui Dumnezeu imnele lor de pace şi bună voire pe acoperişul de aur al curţii imperiale, ca să audă oa­menii de vază, oamenii bine ai acestei lumi, să audă şi să le placă şi, plăcându-le, să se întoarcă degrabă şi să creadă? Nu ar fi fost tâ­nărul Christ mai convingător pe Palatin, cucerind pentru Evan­ghelie pe fiii nobilimii romane? Sau declamându-Şi în Forul Ro­man celebrul discurs al Fericirilor să înmoaie inimile a două mili­oane de cetăţeni ai Romei? Din edict în edict, se putea foarte bine instaura noua credinţă, noua împărăţie a Cerurilor pe pământ iar Mesia putea fi aşezat nu în scaunul unui oarecare rege păstor, David, ci pe tronul puternicului Cezar Augustus! Ce se poate spune despre una ca asta? Nimic altceva decât că este curată nebunie! Să ne ierte Dumnezeu că am turnat în vorbe nebunia aceasta; dar am făcut-o cu gând bun, spre învăţătura celor care ar putea nutri în inimile şi minţile lor o astfel de deşertăciune, când aud de naşterea Domnului. Ca să arătăm această nebunie cu adevărata ei faţă (şi nu-i mai greu decât să sufli cenuşa de pe căr­bunii aprinşi) o să amintim mai întâi că Dumnezeu a făcut pe cel dintâi om din mulţimea dragostei Sale, şi că fiinţa omului se înte­meiază pe două principii: al libertăţii şi al smeritei ascultări. Liber­tatea sta în putinţa omului de a avea Raiul întreg după cum ar fi voit, de a mânca din roadele Raiului după cum ar fi voit, de a stă­pâni asupra vieţuitoarelor după cum ar fi voit. Dar axa libertăţii sale, după care să se fi călăuzit, trebuia să fie smerita ascultare de Dumnezeu. Doar Dumnezeu singur este desăvârşit în libertate; doar El n-are trebuinţă de principiu călăuzitor, pentru că nu gre­şeşte. Smerita ascultare îi ţinea atunci loc omului de desăvârşire în libertate şi în iubire astfel încât, având de la Dumnezeu libertate şi din această libertate, ascultare de bunăvoie, era, ca făptură, desă­vârşit întocmit. Adam se bucura de libertate faţă de un milion de fiinţe şi de lucruri în Rai: oare nu-i o dovadă de nesfârşită iubire a lui Dumnezeu aceasta ? Iar ascultarea îi era pusă la încercare doar printr-o poruncă, numai una, doar printr-un lucru, numai unul, prin pomul cunoştinţei binelui şi răului: oare nu-i o dovadă de ne­sfârşită iubire a lui Dumnezeu aceasta, de uriaşă îngăduinţă faţă de om ? Dar, de cum s-au apropiat de pomul încercării lor, Adam şi Eva au şi păcătuit. Smerenia li s-a făcut mândrie, credinţa îndo­ială, ascultarea neascultare. Astfel şi-a pierdut făptura cea desăvâr­şit zidită a lui Dumnezeu cumpăna minţii, a inimii şi a voinţei; a gândit şi a poftit răul; s-a smuls din mâna lui Dumnezeu ce-1 că­lăuzea şi a căzut în îmbrăţişarea mortală a Satanei. Iată cheia, iată lămurirea a tot ce se întâmplă cu omenirea. Iată cheia, iată de ce nu S-a născut Iisus la Roma ca fiu al lui Cezar Augustuş, iată de ce nu Şi-a poruncit mântuitoarea învăţătură prin decrete şi prin putere împărătească. Când un copil se smulge din mâna mamei şi cade în prăpastie, ce mamă stă să se gătească în mătăsuri si să-şi clădească scări de marmură ca să se ducă după el să-1 scape ? Dumnezeu ar fi putut să-mprejmuie cu foc arzător pomul din Rai, ţinându-i departe de el pe Adam şi pe Eva. Dar unde-ar mai fi fost atunci libertatea frumoasei făpturi a lui Dumnezeu, dumne­zeul cel mic, omul ? Şi ce deosebire ar mai fi fost între el şi toate ce­lelalte făpturi, cărora nu li s-a dăruit această libertate ? Dumnezeu ar fi putut să-L aibă pe Mântuitorul născut în Roma, ca să se cheme fiu al Cezarului şi să-i silească pe oameni la noua credinţă prin lege, prin foc şi prin sabie, ca Mahomed. Dar unde-ar mai fi fost atunci libertatea frumoasei făpturi a lui Dumnezeu, dumnezeul cel mic, omul ? Şi ar fi putut să aleagă Dumnezeu o cale şi mai uşoară. Să fi tri­mis în lume nu pe Fiul Său unul născut, ci o armată de îngeri sunând din trâmbiţă în lungul şi în latul pământului. Cum ar mai fi căzut atunci în genunchi oamenii, cu frică şi cutremur ! Cum L-ar fi cu­noscut pe Dumnezeul cel adevărat şi cum s-ar fi scuturat de închi­narea la idoli! Dar iarăşi, unde-ar fi fost splendoarea libertăţii ome­neşti, splendoarea smeritei ascultări de Ziditor ? Unde-ar fi fost ra­ţiunea duhului omenesc ? Unde dragostea, unde starea de fiu ? Mântuitorul Iisus trebuia să arate limpede ca lumina zilei patru lucruri pe care omul rătăcit şi întunecat la minte le-a dat uitării:

– smerita ascultare de fiu a omului către Dumnezeu,

– dragostea de tată a lui Dumnezeu către om,

– pierduta regească libertate a omului şi, în sfârşit,

– împărăteasca putere a lui Dumnezeu.

Iisus Domnul a arătat smerită ascultare de fiu, hotărând a Se naş­te om în trup. Pentru că umilitul trup al omului Îi era Lui o peşteră mult mai umilitoare decât cea a Betleemului. Mai mult, S-a născut în sărăcie, lipsit de toate; într-un neam puţin cunoscut, într-un sat şi mai puţin cunoscut, dintr-o mamă cu totul necunoscută lumii. No­ul Adam îl vindeca pe Adam cel vechi de neascultare şi de mândrie. Leacul era ascultarea şi smerenia. Iată de ce Domnul n-a răsă­rit lumii din mândra Romă ci din Betleem, nu în casa ce-şi zicea di­vină a lui Augustus, ci în umila casă a căinţei, casa lui David. Dragostea de părinte a lui Dumnezeu s-a dezvăluit prin Dom­nul în pătimirea Sa împreună cu omul şi pentru om. Gum să-Şi fi putut arăta Dumnezeu dragostea prin suferinţa îndurată, dacă S-ar fi născut în Roma, la curtea Cezarului ? Cel obişnuit să stăpâ­nească şi să poruncească vede în suferinţă o decădere. Libertatea princiară a omului faţă de natură, atât faţă de propria-i fire trupească şi simţitoare cât si faţă de întregul firii, le-a arătat Domnul prin lungile-i postiri, prin neînfricarea în faţa pri­mejdiilor şi neajunsurilor vieţii şi prin dumnezeieştile minuni să­vârşite, care I-au vădit absoluta putere asupra naturii. Iar cel mai limpede a arătat Domnul împărăteasca putere a lui Dumnezeu asupra vieţii şi a morţii prin slăvita Sa înviere din mormânt. Să Se fi născut la Roma, fiu al Cezarului, cine ar fi crezut în mi­nunile şi în învierea Lui ? N-ar fi zis lumea că totul nu-i decât um­flată faimă, poruncită şi răspândită prin putere şi aur împărătesc ? Mai trebuie spus însă că umilinţa Fiului lui Dumnezeu şi-a avut graniţele ei, graniţe puse de către păcat. Într-o necurăţie cum era a Romei, cum o înfăţişa curtea Cezarului, Dumnezeu nu S-ar fi pu­tut coborî. Cel ce trebuia să cureţe omenirea de necurăţia păcatului trebuia să Se nască în curăţie, în neprihănire, în nevinovăţie. E limpede astfel că înţelepciunea lui Dumnezeu în alegerea nea­mului, a seminţiei, a locului şi a mamei din care să Se nască Mân­tuitorul a fost tot atât de negrăit de mare ca şi înţelepciunea Lui de la facerea lumii. Tot ce face, Dumnezeu face nu ca un vrăjitor ci ca un bun gospodar. Clădeşte încet, dar pe temelii tari. Seamănă, şi aşteaptă ca ceea ce a semănat să răsară, apoi aşteaptă ca ceea ce a răsărit să înflorească şi să aducă roadă. Rabdă mii de înfrângeri în timp ca să câştige o biruinţă în veşnicie.

În zilele acelea Cezar Augustus a poruncit un recensământ a toată lumea. Fiecare trebuia să se ducă în oraşul de baştină şi să se înscrie acolo. Câtă mândrie din partea Stăpânitorului lumii! Şi ce umilinţă pentru oameni! Însă tot ce meşteşugeşte Satana pentru a-L umili pe Dumnezeu, înţelepciunea Atotputernicului întoarce spre a sa ruşinare, spre slava lui Dumnezeu şi mântuirea omului. Satana a vrut să-L umilească pe Dumnezeu prin domnia Cezarului asupra întregului pământ, iar Dumnezeu S-a folosit de chiar aceas­tă domnie ca să aducă pacea pe pământ la vremea când împăratul Păcii S-a dezvăluit pe Sine neamului omenesc. Prin recensământul obştesc Satana a vrut arate că oamenii au căzut toţi robi unuia sin­gur, unei făpturi ca şi dânşii; iar Dumnezeu S-a folosit de chiar acest recensământ ca să împlinească profeţia asupra naşterii Mân­tuitorului în Betleem.

Şi s-a suit şi Iosif din Galileea, din cetatea Nazaret, în Iudeea, în ceta­tea lui David care se numeşte Betleem, pentru că el era din casa şi din neamul lui David. De la Nazaret la Betleem sunt trei zile de mers pe jos. Şi e de crezut că, Fecioara fiind însărcinată, sfânta Familie a fă­cut chiar mai mult ca să ajungă în cetatea lui David. Ce grea şi obo­sitoare trebuie să fi fost călătoria ! E mult de mers prin câmpia Galileii, apoi sui şi cobori prin şirul de munţi ai Samariei şi ai de stră­bătut pustia spinoasă a Iudeii. Dacă n-au suferit de foame pe drum, de sete cu siguranţă au răbdat, căci nu-s decât trei fântâni pe cale. Ce de oameni puşi pe drumuri de recensământ trebuie să-şi fi aşteptat rândul şi să se fi înghesuit la aceste fântâni! Dar Domnul nostru cel blând şi ascultător a luat-o pe calea cea cu spini încă din pântecul Maicii Sale. Cezarul a poruncit ca toţi supuşii lui să fie număraţi iar Cel ai Cărui supuşi sunt Heruvimii şi Serafimii s-a dus cuminte să fie numărat ca supus al împăratului muritor, de ţărână. Mai înainte de a-i spune vărului Său, Înaintemergătorului loan: Se cuvine nouă să împlinim toată dreptatea (Matei 3,15), El a şi împlinit-o încă din pântecele Maicii Sale. Daţi Cezarului ce-i al Ceza­rului (Luca 20, 25), a spus; şi a făcut acest lucru mai înainte încă de a ieşi din pântecul Maicii Sale.

Să se înscrie cu Maria, cea logodită lui femeie, fiind însărcinată. Ma­rele Evanghelist Luca, insuflat atât de înţelepciunea cea după lume cât şi de Duhul Sfânt, întăreşte cu mare grijă faptul naşterii peste fire a Mântuitorului. Tuturor celor ce s-ar tulbura în cugetul lor de lucrul acesta, Luca Evanghelistul le vine degrabă în ajutor. Sfântul Luca a fost doctor, mai întâi trupului şi mai târziu şi duhului. Ca doctor si învăţat ce era în cele ale trupului, era obişnuit cu legătura dintre cauză şi efect. Dar a avut pătrunderea şi a avut şi îndrăznea­la de a afirma şi a încredinţa hârtiei un fapt nemaivăzut, întru care puteri mai înalte s-au amestecat în legile fizice şi o viaţă şi-a luat fiinţă, în chip nemaipomenit, înafara acestor legi. Mărturia venită din partea unui doctor e de o nepreţuită valoare, între evanghelişti, Sfântul Luca apasă cel mai tare asupra zămislirii fecioreşti a Mariei. El se opreşte cel mai mult asupra convorbirii Arhanghelu­lui Gavriil cu Sfânta Fecioară (Luca l, 26-38). Iar aici ne spune că Iosif a călătorit la Betleem ca să fie numărat împreună cu Maria, lo­godită lui soaţă, care era grea. Când vorbeşte de spiţa neamului lui Iisus, zice: Şi Iisus însuşi era ca de treizeci de ani, fiind, precum se soco­tea, fiu al lui Iosif, care era fiul lui Eli (Luca 3, 23). „Precum se soco­tea”, adică: precum credea lumea, căci El de fapt nu era fiul lui Io­sif, ci Fiul lui Dumnezeu. Preaminunată, plină de dragoste purtare de grijă a lui Dumnezeu faţă de lume ! în iconomia mântuirii, 1-a întors pe Saul, înverşunatul prigonitor al creştinilor, întru Pavel, cel mai mare apărător al creştinătăţii, şi a făcut din Luca, vindecă­torul de trup, martorul cel mai de seamă al unui fapt întru duh ne­maipomenit pe lume. Cu toate că Iosif era din spiţa lui David iar David era din Betle­em, nici David nici Iosif, urmaşul lui, nu mai aveau în Betleem vreo o rudă. Iosif a venit la Betleem, la ceea ce era, istoriceşte si duhovniceşte (dar nu altfel), oraşul său. Acolo nu avea nici un neam care să-1 primească; nici un prieten care să-1 întâmpine. Nu mai era loc de găzduire pentru ei. Casele din Betleem erau străine, case străi­ne în care oameni străini îşi primeau rudele şi cunoscuţii lor. A căutat încoace şi încolo, dar n-a găsit decât o peşteră în care-şi adă­posteau păstorii turmele. E plin în Iudeea de astfel de peşteri. Aici au fost peşterile proo­rocilor, a lui Manase, a Sfântului Sava cel Sfinţit, a lui Hariton cel Mare, a fraţilor hozeviţi; peşteri deasupra Mării Moarte, în care David s-a ascuns de Saul, peşteri pe muntele Ispitirilor. La fel ca acestea şi ca altele care au strălucit cu lumina sfinţilor, mai sunt o mulţime de peşteri în care beduinii îşi ţin până azi turmele; oricine merge în Ţara Sfântă poate adeveri lucrul acesta.

Şi a născut pe Fiul său cel întâiul născut şi L-a înfăşat şi L-a culcat în iesle. Aici, ca şi în Evanghelia de la Matei, trebuie despărţit cuvântul „întâiul născut” de cuvântul „său” care-1 precedă, pentru că nu se face vorbire aici de întâiul născut fiu al Mariei, ci de Cel Unul născut Fiu al lui Dumnezeu care, în zidirea cea nouă, este întâi născut între mulţi fraţi (Romani 8, 29), misticul întâinăscut în împărăţia Treimii în veşnicie şi întâiul născut în istorie al Bisericii lui Dumnezeu, întâ­iul născut în împărăţia văzută şi nevăzută a lui Dumnezeu.

L-a înfăşat şi L-a culcat în iesle. Mai bine paie curate decât mătase murdară. Mai nepătată este ieslea decât curtea lui Cezar, şi peştera decât Rorna, cetatea capitală unde domneşte stăpânitorul lumii! Să se culce aşadar pruncul într-o peşteră, într-o iesle ! Oile şi boii nu ştiu de păcat, păstorii sunt mai nevinovaţi între oameni. Pentru Domnul nostru lumina-i unde-i neprihănire; căldura e acolo unde păcatul nu-ţi îngheaţă inima. Cine ştie de câte ori o fi păşit David, fiul lui Iesei, în peştera asta ? Poate că din ea a ieşit ca să lupte cu grozavul Goliat, potrivnicul cel înarmat până-n dinţi, şi să-1 ucidă cu doar o pietricică din praştia sa ! Şi acum e culcat în această peş­teră Pruncul care după legile oamenilor descinde din acel păstor David. Si are să iasă împotriva unui mai cumplit Goliat, împotriva lui Satan care domneşte în Ierusalim sub chipul lui Goliat-Irod, în Roma sub chipul lui Goliat-Augustus, în lume sub chipul lui Goliat-păcatul şi, peste toate, deasupra tuturor, sub chipul lui Goliat-moartea. Toată oştirea lui Satan e înarmată până-n dinţi şi are să râdă de Iisus văzându-L că iese împotrivă-i cu o nimica toată de unealtă, o să râdă cum a râs şi Goliatul de odinioară de David şi de praştia lui. Iar arma lui Iisus e şi mai slabă decât piatra, e din lemn, e o cruce de lemn.

E noapte, e liniştea nopţii. Călătorii, supuşii lui Cezar, se odih­nesc, îşi înnoiesc în somn puterea. Doar păstorii sunt trezi, făcând de strajă noaptea împrejurul turmei lor. Peştera Betleemului o fi fost afară din oraş, cum altfel ar fi folosit-o păstorii ? Mai târziu, când această peşteră a ajuns să fie cel mai de seamă loc din Betleem, ora­şul crescuse şi o înconjurase. La jumătate de oră depărtare mai sus de Betleem, se află un cătun numit „Păstori”. După tradiţie, aici îşi ţineau păstorii oile. Vedem, din ce-şi vorbesc ei după ce li s-a ară­tat îngerul, că acei păstori se aflau la oarecare depărtare de peşteră şi de oraş. Să mergem dar până la Betleem şi să vedem cuvântul ce s-a făcut. Aşadar, după tradiţia cea nemincinoasă, în acest loc le-a apă­rut păstorilor îngerul şi slava Domnului a strălucit împrejurul lor, şi ei s-au înfricoşat cu frică mare. Mare e slava lui Dumnezeu, care îi străluceşte pe îngeri şi pe drepţi! în trup muritor fiind, unii au fost al­tădată învredniciţi să vadă lumina slavei lui Dumnezeu. Iată ce spune profetul Iezechiel despre ceea ce a văzut: Se vedea un fel de foc, un fel de lumină strălucitoare care-l împresura de jur împrejur. Cum este curcubeul pe cer la vreme de ploaie, aşa era înfăţişarea acelei lumini strălucitoare care-l înconjura. Astfel era chipul slavei Domnului. Şi când am văzut eu aceasta, am căzut cu faţa la pământ (Iezechiel l, 27-28). Dar îngerul, din acea strălucire cerească îi linişteşte zicând: Nu vă temeţi. Că iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul. Că vi S-a născut azi Mântuitor, Care este Hristos Domnul, în cetatea lui David. Şi acesta vă va fi semnul: Veţi găsi un prunc înfăşat, culcat în iesle. În Noua Zidire îngerii sunt vestitorii Creatorului. Un înger i-a apărut întâi Sfintei Fecioare Maria, apoi dreptului Iosif; acum li se arată păstorilor şi li se va arăta şi magilor de la Răsărit, totul după iconomia lui Dumnezeu. Arhanghelul o salută pe Sfân­ta Fecioară cu închinarea: „Bucură-te \” îngerilor le spune la fel: Iată, vă binevestesc vouă bucurie mare. Când magii au văzut steaua deasupra peşterii s-au bucurat cu bucurie mare foarte. Hristos este esenţa negrăitei bucurii. Vine la cei din temniţă, să-i slobozească — ce bucurie poate fi mai mare pentru cei ce-L cunosc ? Iar cei care strigă că vine, că vine Prietenul, Izbăvitorul, ce lucru mai adevărat pot spune despre El decât că este bucurie, că bucuria este pe drum, că a şi sosit!

Nici n-a isprăvit bine de vorbit îngerul şi deodată s-a văzut, împreu­nă cu îngerul, mulţime de oaste cerească lăudând pe Dumnezeu. Doar Domnul Dumnezeu îi întrece în frumuseţe pe îngeri. Doar glasul Lui e mai dulce şi mai înviorător decât al îngerilor. Marele Isaia a auzit dulcea voce de îngeri cântând: Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul Savaot, plin este tot pământul de slava Lui (Isaia 6, 3). Iar marele văzător al tainelor în Noul Testament, Sfântul Ioan Evanghelistul, scrie: Şi am văzut şi am auzit glas de îngeri mulţi, de jur împrejurul tronului… şi era numărul lor zeci de mii de zeci de mii şi mii de mii (Apocalipsa 5,11). Asemenea splendoare a cereştii slave s-a dezvăluit unor simpli păstori din Betleem. Până atunci, slava aceasta putuse fi văzută numai de nişte aleşi, şi se arătase numai câte unuia, pe când acum pentru prima oară întâlnim în Sfânta Scriptură o ceată întreagă de oameni care aud şi văd desluşit oştirea cea nemuritoare a îngerilor. E un semn că la venirea lui Hristos pe pământ cerul s-a deschis larg celor ce-L caută cu inimă curată. Apariţia din preajma îngerului aduce şi altă veste, cu totul nouă pentru oameni, nedescoperită în Scriptura cea Veche, un imn nou cântat de îngeri. Marele Isaia îi auzise cântând: Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul… Acel imn era numai întru slava lui Dumnezeu. Dar acum îngerii cântă un imn nou înaintea păstorilor, un imn ce-ar putea fi numit un imn în sâmbure al mântuirii:

Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bună voire !

Când oamenii dau cu bucurie întâietate slăvirii lui Dumnezeu întru cei de sus (iar nu unui dumnezeu de pe pământ, făcătură a omului, întru cei de jos), lucrul acesta aduce pace pe pământ şi amândouă se fac izvor de bunăvoire între oameni. Iisus Domnul a venit pe pământ tocmai pentru ca pământul să ridice slavă lui Dumnezeu întru înălţime şi astfel să fie pace şi bunăvoire între oa­meni. Eu sunt Domnul… Eu fac pace… (Isaia 45, 6-7). Pe când stră­moşul nostru Adam slăvea pe Dumnezeu cu inima şi cugetul întru înălţime, pământul fiinţei sale era în pace; trupul, în desăvârşită armonie cu sufletul şi cu duhul, nu, îi era sfâşiat de pofte şi patimi. Adam era plin de bunăvoire, de dragoste pentru Cel Ce 1-a făcut pe el şi pentru făpturile lui Dumnezeu ce-1 înconjurau. Cum a pă­cătuit, inima i s-a şi strâns de frică, buzele i-au amuţit de groază, neliniştea 1-a luat în stăpânire cu totul. Repede ca un vis au început să se urzească într-însul răutăţile — răutăţi faţă de Dumnezeu, faţă de femeia sa, faţă de făpturile din Rai şi faţă de sine însuşi. S-a sim­ţit gol şi a început să se ascundă de Dumnezeu. De la păcatul lui Adam şi până la Hristos numai drepţi precum Abel, Enoh, Noe, Avraam, Isaac şi Iacov erau în stare să-L slăvească pe Dumnezeu întru înălţime, să aibă în pământul trupului lor pace şi către oa­meni bunăvoire. Oamenii îndeobşte erau împărţiţi între fel de fel de dumnezei pe care îi slăveau întru cele de jos, întru ţărână, şi în­tre preamărirea a fel de fel de fantasme şi idoli sau chiar a lor înşile, făpturi ale lui Dumnezeu fiind ! Se gâlceveau între ei, care pe ce dumnezeu să slăvească. De aici, de la neslăvirea lui Dumnezeu Cel adevărat, de la slăvirea dumnezeilor mincinoşi sau închipuiţi, s-a abătut asupra pământului, asupra întregului pământ tulburarea, şi, din cele două, a ieşit rea voire între oameni, rea voire ce a făcut din viaţa omului un Turn Babel şi un iad. În Noua Zidire trebuie aşezate şi acele trei lucruri de care se bu­cura Adam în Rai. De aceea cântă îngerii la Naşterea Noului Adam imnul pe scurt al mântuirii:

Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu, și pe pământ pace, între oameni bunăvoire!

Şi toţi Apostolii, în Epistolele lor, dau slavă şi laudă pe Dumne­zeu întru cei de sus, iar Pavel strigă: El este pacea noastră! (Efeseni 2,14). Toţi sfinţii lui Dumnezeu încă dintru început ne-au învăţat că nu mulţimea lor le face pe faptele bune să fie bune, ci faptul că se fac de bunăvoie. Spune şi Sfântul Grigore Dialogul în comenta­riile la Evanghelii (Cartea I, Omilia 5): „Nici un dar nu e mai bogat pentru Dumnezeu decât bună voirea”. După aceasta îngerii s-au retras de către vederea omenească, lă-sându-i pe păstori în uimită bucurie.

Să mergem dar până la Betleem, să vedem cuvântul acesta ce s-a făcut şi pe care Domnul ni l-a făcut cunoscut. Dar de ce nu au spus ei „înge­rul”, ci „Domnul” ? Pentru că îngerul lui Dumnezeu s-a arătat cu atâta strălucire şi frumuseţe, că mintea omului nu-şi putea închi­pui pe Domnul însuşi întru frumuseţe mai mare. Şi apoi, în Sfânta Scriptură îngerilor lui Dumnezeu li se spune adesea „Domn”, si acest lucru vine de la tăria credinţei adevăraţilor israeliţi într-un singur Dumnezeu: ei priveau tot ce le venea mijlocit printr-un în­ger ca fiind de la însuşi Dumnezeu.

Să vedem cuvântul acesta ce s-a făcut. Păstorii nu spun: să vedem dacă s-a făcut acolo cuvântul acesta. Ei n-au nici cea mai mică în­doială că ceea ce le-a spus Domnul într-o atât de slăvită arătare s-a şi făcut. Inimile lor simple nu ştiu ce-i îndoiala, îndoiala face casă bună cu inimile întunecate de patimi şi păcate.

Şi, grăbindu-se, au venit şi au aflat pe Maria şi pe Iosif şi pe prunc, culcat în iesle. Vă puteţi închipui ce repede au alergat păstorii până la Betleem! Bucuria le dădea aripi. Au ajuns degrabă, în peştera în care-şi adăposteau ei oile se adăpostea Cel ce adăposteşte lumea toată, în ieslea din care-şi hrăneau turmele sta învelită pâinea cea din cer, care dă tuturor viaţă (Betleem înseamnă „Casa Pâinii”), în­ţelesul adânc al cuvântului a fost scos la lumină de naşterea Dom­nului în acel loc: Eu sunt pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer (Ioan 6, 51). Paiele rămase de la oi sunt pat pentru Cel ce de la întemeie­rea lumii stă pe înflăcăraţii Heruvimi. Evanghelistul ne spune că au aflat pe Maria şi pe Iosif. De obicei este pomenit întâi tatăl şi apoi mama. Aşa este obiceiul astăzi, şi cu atât mai mult era pe vremea aceea, când bărbatul avea întâietate asupra femeii. Evanghe­listul însă, contrar anticului obicei, o numeşte întâi pe Maria şi face acest lucru tocmai ca să întărească şi mai mult faptul că Maica lui Dumnezeu e singurul părinte pământesc al Mântuitorului, Iosif nefiindu-i bărbat ci doar ocrotitor şi sprijinitor.

Şi văzându-L, au vestit cuvântul grăit lor despre acest Copil. Şi toţi câţi auzeau se mirau de cele spuse lor de către păstori. Chiar şi aveau ce povesti păstorii! Ochii lor văzuseră ceea ce nu multor ochi pămân­teşti le este dat să vadă, urechile lor auziseră ceea ce nu multor urechi pământeşti le e dat să audă. Şi toţi câţi auzeau se mirau…De­sigur că aici nu e vorba doar de Maria şi Iosif, altfel nu s-ar fi spus „toţi”, ci şi de alţii de prin Betleem, aflaţi în vecinătatea peşterii, că­rora (din Pronia lui Dumnezeu) păstorii le-au descoperit preaminunata taină cerească.

Iar despre Fecioara Maria, Evanghelistul Luca spune: Iar Maria păstra toate aceste cuvinte, punându-le în inima sa. Evanghelistul e ne­sfârşit de gingaş cu Sfânta Fecioară.Veghind asupra inimii ei, mă­soară tot ce atinge această inimă preasimţitoare, încununată cu Duhul Sfânt. Ea a ascultat tot ce s-a spus, tot ce au avut de rostit cerul şi pământul despre Fiul ei, şi a păstrat toate aceste cuvinte în inima sa. Dar va veni vremea când îşi va despecetlui graiul, când va da la iveală comorile din acea zestre a inimii, când apostolii şi evanghelistii vor afla de la ea toate tainele, când va fi Apostol al apostolilor şi Evanghelist al evangheliştilor. Şi vremea va veni când Se va proslăvi Fiul ei. Când întâiul născut S-a ridicat din mor­mânt şi din moarte apostolii se nedumereau: cine este acesta ? Pe cine să întrebe ? Pe ea, numai pe ea în tot pământul! Şi ea le-a spus tot ce-a păstrat în inima sa — cuvintele îngerului la Nazaret şi ale păstorilor la Betleem şi multe, multe alte cuvinte şi taine pe care numai ea le putea şti din strânsa-i apropiere de învăţătorul a toate. Aşadar nu S-a născut Domnul la Roma, la curtea Cezarului, ca să fie împărat al lumii prin arme, ci între păstori, ca să se arate că lucrarea Lui în lume este cu precădere de pace iubitoare. Cum îşi îngrijeşte şi îşi hrăneşte un păstor turma, aşa îngrijeşte şi hrăneşte El pe toţi oamenii. Şi cum se îngrijorează păstorul mai mult pentru o oaie rătăcită sau bolnavă decât pentru cele nouăzeci şi nouă care sunt tefere, aşa se îngrijorează El mai mult pentru un păcătos decât pentru toţi drepţii, mai mult pentru oameni decât pentru îngeri. Cum îşi cunoaşte păstorul fiecare oaie, si fiecare oaie îşi cunoaşte păstorul ei, aşa e si cu El, Marele Păstor, şi turma sa cea cuvântă­toare. Şi cum îşi păzeşte un păstor turma şi veghează asupra ei noapte de noapte, când o lume întreagă doarme fără griji, aşa şi El, Păstorul cel Bun, veghează asupra turmei sale de oameni, în nopţi pline de spaimă şi de ispite, şi Se roagă pentru ei în smerită ascul­tare Tatălui Ceresc. Fiecare lucru din viaţa Sa este o Evanghelie întreagă. Şi acum, când de-abia S-a născut şi nu Şi-a deschis încă gura Sa şi nu poate încă rosti nici un cuvânt, dă oamenilor o Evanghelie întreagă în chipul, locul şi împrejurările naşterii Sale. Nu Se putea naşte la curtea împărătească pentru că lucrarea Lui nu era să fie un conducător pământesc, împărăţia Lui nu e din lu­mea aceasta, lume întunecată ca norii grei de furtună şi trecătoare ca un vis. Nu Se putea naşte fiu al împăratului pământesc, pentru că nu-şi deschide drum cu foc şi cu sabie, cu porunci şi putere, ci cu vindecarea celor bolnavi, cu refacerea lor. Cele petrecute în via­ţa Sa îi întăresc cuvintele, învăţătura îi e cuprinsă în viaţă — în Evanghelia mântuirii. Tot ce a fost la venirea Sa pe pământ s-a lucrat cu atâta înţelep­ciune cât limba omului n-o poate spune. Ne închinăm înţelepciunii lui Dumnezeu în smerenie şi în ascultare, pentru că El nu ne mul­ţumeşte doar mintea ci ne umple inima de bucurie — plini de bu­curie cântăm şi noi imnul îngeresc:

Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bună voire!

Slavă Fiului Celui Unul născut, în cer şi pe pământ, pe tron de heruvimi în cer şi pe paiele Betleemului pe pământ, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, Treimea Cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Total
49
Shares
Previous Post

Evanghelia Nașterii Domnului

Next Post

Condacul Nașterii Domnului

Related Posts