– Părinte, mă tem de înşelare.
– Bine faci. Cel care se teme de înşelare nu se înşeală, pentru că ia aminte şi îşi spune toate gândurile sale; nu ascunde nimic şi astfel se ajută pe sine.
– Părinte, ce este predispoziţia spre înşelare?
– Predispoziţia spre înşelare este să ai ideea că eşti cineva şi să arăţi celorlalţi că faci ceva. Să crezi că ai ajuns la măsuri duhovniceşti înalte, deoarece faci, de pildă, oarecare nevoinţă, în timp ce alţii nu au prins încă sensul vieţii duhovniceşti, şi să te porţi cu mândrie. Faptul de a se zori cineva pe sine în mod egoist în nevoinţă ca să ajungă la măsurile unui Sfânt şi să-l admire ceilalţi, acesta este începutul înşelării. Altceva este silirea şi altceva zorirea. Am spus cuiva: „Ia aminte să nu te înşeli cu tactica ce o urmezi! Nu mergi bine”. „Eu să mă înşel? îmi spune. Eu nici carne nu mănânc”. Nu merge să se spovedească, ci îşi spune păcatele la icoană. „Eşti ortodox sau protestant? îl întreb. Unde ai găsit scris aceasta?”. „De ce? îmi spune. Hristos nu mă aude?”. Auzi răspuns!
– Părinte, nevoinţa trupească ajută în lupta împotriva patimilor?
– Dacă se foloseşte în scopul acesta, ajută. Trupul se smereşte şi carnea se supune duhului. Dar nevoinţa seacă[1] pricinuieşte simţăminte false, deoarece cultivă patimile sufleteşti, umflă mândria, măreşte încrederea în sine şi duce la înşelare. Atunci unul ca acesta trage concluzii despre sporirea sa duhovnicească din nevoinţa ce o face. „Eu fac aceea şi aceea, în timp ce acela şchiopătează. L-am ajuns pe acel Sfânt, l-am întrecut pe celălalt” şi dă-i la posturi şi privegheri. Dar toate se pierd, pentru că nu le face în scopul tăierii patimilor, ci ca să se satisfacă în chip egoist. Am cunoscut un monah care făcea nevoinţă din mândrie şi gândul îi spunea că este mare nevoitor. Ajunsese într-un hal fără de hal; nu mânca, nu se spăla deloc şi trăia într-o nespusă murdărie… Hainele i se rupseseră de murdare ce erau. I le-am luat să i le spăl, dar ce să speli?! Putreziseră. Odată mi-a spus: „L-am întrecut pe Sfântul Ioan Colibaşul”. „Bre, Sfântul Ioan Colibaşul s-a sfinţit pentru că nu s-a spălat?”, îi spun. După câteva zile a venit din nou şi mi-a spus: „L-am întrecut pe Cuviosul Maxim Capsocalivitul”. „Cum adică l-ai întrecut?”, îl întreb. „Iată, tot Sfântul Munte l-am înconjurat ca o sfârlează”. „Bre, Cuviosul Maxim a devenit imaterial şi zbura, nu umbla ca tine”. După aceea a început să practice pomenirea morţii anapoda şi îşi spunea în gând: „Acum sunt în iad”. Apoi, după puţină vreme, chipurile ca să se smerească, a început să spună: „Acum sunt diavol, satana, şi mă duc să-mi adun ucenici”, şi astfel a ajuns la înşelare.
[1] Stareţul numeşte seacă nevoinţa ce se face ca scop în sine şi nu se foloseşte ca mijloc pentru curăţirea inimii şi pentru devârşirea în Hristos.
Extras din Nevoință duhovnicească – Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos.
