Arsenie se dăruia cu și mai multă râvnă nevoințelor duhovnicești. Cu toate că era frate începător, a luat binecuvântare să facă canonul de schimonah (o mie două sute de „Doamne Iisuse…” cu metanii mici și trei sute de metanii mari). Când urma să se împărtășească făcea și mai multe metanii mari, cântând prima cântare 91 a Canonului Mare[1] și două cântări din Bogorodicină[2]. Ca studiu duhovnicesc, în afară de Evanghelie, egumenul i-a dat Everghetinosul[3] și Catehezele Sfântului Teodor Studitul. Din aceste cărți Arsenie nota ceea ce credea că îl va ajuta mai mult în nevoința sa, ca să recitească și să încerce să pună în lucrare. Când se adunau multe fragmente, le transcria organizându-le pe teme. Astfel, i se întipăreau mai bine în memorie și și le amintea mereu făcând „studiu fără carte”, după cum spunea.
În timpul slujbelor se nevoia să stea în picioare. Când îl dureau picioarele, cugeta la Hristos, Căruia I-au fost pironite preacuratele picioare pe lemnul Crucii. La început, urmărea cu atenție cele ce se citeau și se cântau și astfel a învățat tipicul. După o vreme, a început să se nevoiască astfel: uneori spunea cu mintea Rugăciunea, iar alteori se străduia să se adâncească în noimele dumnezeiești ale troparelor.
Cu toată nevoința pe care o făcea, a început să vadă înlăuntrul său niște neputințe care îl nelinișteau. Observa, spre exemplu, că simțea bucurie și se mândrea atunci când mirenii îl strigau: „Părinte Arsenie” sau când îi spuneau: „Binecuvintează, părinte!”. „Ia te uită! Așa ceva nu mă lupta pe când eram în lume”, se gândea el, „acum de ce le am? Ia să văd ce am făcut în lume?”. Și a văzut că în lume nu se ruga, desigur, atât de mult, însă era cu mai multă luare-aminte la sine și se străduia să-și vină în sine. Acum, aflându-se în limanul neînviforat al mănăstirii, neglijase această lucrare duhovnicească, care este temelia nevoinței duhovnicești. Așadar, a început din nou supravegherea de sine și cercetarea, dimineața și seara, a gândurilor și a faptelor sale. Uneori, urca pe muntele Samaria și, văzând de acolo mănăstirea, se întreba pe sine însuși: „Ce mănăstire este aceasta? Cunoști vreun frate? Pe Arsenie îl cunoști? În care chilie stă? Cum viețuiește?”. Astfel, cu obiectivitatea unui observator aflat în depărtare, își vedea mai bine viața și se străduia să se îndrepte.
În acest fel s-a nevoit să nu „înainteze cu mândrie și cu obrăznicie”, după cum spunea, și a început, întru deplină cunoștință, nevoința rugăciunii și a trezviei[4]. La lucrările în comun[5] care se făceau în grădinile mănăstirii, lucra repede și tăcut, spunând rugăciunea cu luare-aminte. Odată, a fost trimis împreună cu alți frați începători și cu monahi tineri să planteze plopi pe marginea unui drum în apropiere de Ierissos, unde era un metoc al mănăstirii. În vreme ce plantau, s-au oprit acolo niște autobuze cu elevi. Atunci Arsenie s-a gândit: „De vreme ce am plecat din lume, nu trebuie să mai văd oameni” și s-a străduit să nu-și ridice ochii ca să vadă copiii.
Nevoința trezviei nu era foarte grea pentru el, de vreme ce de mic copil învățase să aibă stăpânire de sine și să-și taie chiar și dorințele bune. Exista însă altceva care îl apăsa: dragostea față de mama sa. Amintirea ei îl chinuia și adesea o vedea în vis[6]. A mărturisit aceasta egumenului și, făcând o nevoință deosebită de supraveghere a gândurilor și multă rugăciune, a putut „să dezrădăcineze din inima sa”, așa cum spunea mai târziu, dragostea omenească pentru mama sa. Și atunci a început să se aprindă înlăuntrul său flacăra dumnezeiască a „dragostei cuprinzătoare”[7], care îi îmbrățișează pe toți oamenii deopotrivă. A primit „dumnezeiescul și cerescul foc, pe care Hristos a venit să-l pună pe pământ”[8] și care, de acum înainte, avea să-l cuprindă în întregime. „A fost foarte dureros să o scot pe mama din inima mea”, spunea Cuviosul mai târziu. „Apoi însă am simțit o mare bucurie dumnezeiască. Când cineva face o jertfă, se desprinde de sine și, încet-încet, simte dragostea duhovnicească pentru toată lumea”.
La lepădarea de lume l-a ajutat și o povestioară pe care a ascultat-o la trapeză, care se referea la un om bogat, pe nume Kratis. Acesta, pe când se afla într-o călătorie, și-a dat seama că niște corăbieri voiau să-l arunce în mare, ca să-i ia bogățiile. Atunci a aruncat el însuși bogățiile în mare și astfel s-a izbăvit. A aruncat ceea ce stăpânea și, în același timp, îl stăpânea. „Oare nu trebuie ca și eu să le arunc pe toate pentru Hristos?”, s-a gândit Arsenie. „Tot ceea ce mă ține departe de Hristos trebuie aruncat”.
Mare nevoință a făcut și împotriva întristării, pentru că diavolul, în afară de amintirea mamei sale, îi aducea adesea întristare și descurajare. Într-o zi, a simțit atâta întristare, încât l-a rugat pe un părinte evlavios să facă rugăciune pentru el. Acela a mers la Paraclisul Sfântului Grigorie Palamas și a făcut un paraclis pentru Arsenie. Îndată ispita a plecat și a simțit înlăuntrul său mângâiere. „Aveau multă dragoste părinții”, spunea mai târziu, „și rugăciunea lor avea îndrăznire înaintea lui Dumnezeu”.
Alteori diavolul îi provoca frică. Seara, de îndată ce intra în chilia sa, auzea pe cineva bătând la ușă și zicând: „Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri!”. Spunea: „Amin”, dar nu intra nimeni înăuntru. Deschidea ușa, dar nu vedea pe nimeni. Îl cuprindea o asemenea frică, încât nu mai putea sta în chilie și ieșea afară. Într-o seară, după Pavecerniță, un proestos al mănăstirii l-a văzut stând afară. S-a apropiat de el și i-a spus cu dragoste și interes: „Fiul meu, de ce nu mergi la chilia ta? Vezi vreun părinte afară? După Pavecerniță părinții fac rugăciune în chiliile lor”. Arsenie a început să plângă și i-a spus despre ispita pe care o avea. Îndată proestosul a plecat și s-a întors cu o părticică din lemnul Sfintei Cruci pusă în ceară, pe care i-a dat-o spunând: „Mergi acum, fiul meu, liniștit la chilia ta și nu te teme”. De îndată ce Arsenie a intrat în chilie și a închis ușa, a auzit din nou un glas puternic: „Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri!”. „Amin”, a răspuns. Atunci s-a deschis ușa și a intrat înăuntru cineva îmbrăcat în uniformă de polițist, care a început să strige la el: „Ei, ticălosule, tu care nu ești nici rasofor, cum de ai acest lemn?”. Striga și râdea răutăcios, însă nu putea să se apropie de el, fiindcă avea Cinstitul Lemn. Și, de îndată ce Arsenie a strigat: „Doamne Iisuse Hristoase!”, părutul polițist s-a făcut nevăzut.
Astfel Arsenie, prin neîncetata luare-aminte la sine și cu ajutorul bătrânilor din mănăstire, depășea diferitele ispite și înainta având pururea înaintea ochilor țelul său: „Arsenie, pentru ce ai ieșit?”[9]. După ce s-a lepădat de lume, se nevoia să lepede dinlăuntrul său și tot ceea ce era lumesc, să se despartă de toate și de toți, pentru a deveni monah adevărat, „de toți despărțit și tuturor potrivit”[10].
[1] Canonul Mare a fost alcătuit de către Sfântul Andrei Criteanul. Se cântă împărțit în patru în primele zile ale Postului Mare, la Pavecernița Mare, și întreg, în săptămâna a cincea, în ziua de joi, la Utrenie.
[2] Cântarea întâi din canoanele de luni și marți ale glasului șase.
[3] Culegere de învățături și povestiri ale unor Sfinți Părinți, care a fost alcătuită în veacul al XI-lea de către monahul Pavel Everghetinos, ctitorul și egumenul Sfintei Mănăstiri a Maicii Domnului Binefăcătoarea din Constantinopol. De la numele autorului cartea s-a numit „Everghetinos”.
[4] Continua supraveghere a monahului, pentru a-și păstra mintea curată de gânduri și îndreptată spre Dumnezeu.
[5] Lucrare la care participă toți monahii unei mănăstiri sau ai unui schit.
[6] Monahii începători adesea întâmpină greutăți în nevoința lor din pricina atașamentului pătimaș față de rudenii. Sfântul Ioan Scărarul, în Cuvântul al III-lea al Scării, „Despre înstrăinare”, spune: „Dorul lui Dumnezeu stinge dorul de părinți. Iar cel ce spune că le are pe amândouă se înșală pe sine”. (Scara, Cuvântul al III-lea, paragraful 21). În continuare se referă la vise: „Când, părăsind pentru Domnul casele și rudeniile noastre, ne vindem pe noi străinătății pentru dragostea lui Hristos, dracii încearcă să ne tulbure prin vise, arătându-ne rudeniile noastre fie plângând, fie murind, fie închise, fie strâmtorate pentru nοi” (Scara, Cuvântul al III-lea, paragraful 38).
[7] Vezi Cuviosul Paisie Aghioritul, Epistole, Editura Evanghelismos, București, 2005, pag. 33.
[8] Vezi Luca 12, 49 și Sfântul Macarie Egipteanul, Omilii duhovnicești, Omilia a IX-a, paragraful 9.
[9] Vezi Patericul, Avva Arsenie, paragraful 40.
[10] Evagrie Ponticul, Cuvânt despre rugăciune, cap. 124, Filocalia, vol. I, Sibiu, 1947, p. 90.
Extras din Sfântul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos.
