TÂLCUIREA EVANGHELIEI
DUMINICII I DE LA LUCA
Pr. Gheorghie Dorbarakis
„Şi şezând în corabie, învăţa, din ea, mulţimile” (Luca 5, 3).
1. Textul evanghelic de astăzi ne transpune în prima perioadă a activității publice a Mântuitorului, mai exact la Lacul Ghenizaret, unde Domnul a început să învețe poporul și să-i cheme pe primii Săi Ucenici ca să-I urmeze. Primul contact al Ucenicilor cu Domnul a fost mișcător: Li s-a dat ocazia să-L vadă pe Domnul ca Învățător și, de asemenea, să simtă puterea cuvântului Său în porunca „absurdă” pentru ei, care li s-a dat să pescuiască acolo unde experiența și priceperea lor arăta că este cu neputință. Tocmai pentru aceasta le-au lăsat pe toate, voind să-L urmeze. De Domnul, ca Învățător, ne vom apropia peste puțin. „Şi şezând în corabie, învăţa, din ea, mulţimile”.
2. a) S-a accentuat din destul că mântuirea omului s-a înfăptuit prin toată viața Domnului: învățătura, minunile Sale, dar mai ales prin Jertfa Sa de pe Cruce și prin Învierea Sa. Spunem mai ales prin Jertfa Sa de pe Cruce și prin Învierea Sa care a urmat, deoarece, așa cum este cunoscut, sus pe Cruce a desființat păcatul, a fost călcată moartea, a fost biruit diavolul și astfel calea spre Rai a fost deschisă din nou. „Cu Patima Ta, Hristoase, ne-ai slobozit pe noi din patimi și cu Învierea Ta din stricăciune ne-ai slobozit, Doamne, slavă Ție”. Adică învățătura Domnului, precum și minunile Sale, au lucrat binefăcător spre luminarea minții și înțelegerii oamenilor, spre îndreptarea lor către Împărăția lui Dumnezeu, spre întărirea lor în general, pe calea Domnului, însă nu au fost destoinice să-l mântuiască pe om. Stricăciunea firii omenești și tragismul la care ajunsese, cerea ceva mai mult decât învățătura: moartea lui Dumnezeu Însuși! „Trebuia ca Hristos să pătimească” .
b) Dacă prin Cruce a venit mântuire și bucurie în lume – „Căci, iată, a venit prin Cruce bucurie la toată lumea” –, nu trebuie însă să subapreciem importanța lui Hristos ca Învățător. El este Prorocul Hristos, iar prin învățătura Sa se descoperă vrednicia prorocească, care lucrează întotdeauna împreună cu celelalte vrednicii ale Sale, cea împărătească și cea arhierească. Căci în Domnul toate sunt unitare și pentru El nu există zone „autonome” de acțiune. Acolo unde a acționat, și-a arătat unicul Său ipostas dumnezeiesc și îndoita Sa fire, dumnezeiască și omenească. Cu alte cuvinte, El Însuși, Care este Învățător și pricina minunilor pe care le săvârșește, El Însuși este totodată și Arhiereu, Care Se jertfește pentru lume, și Împărat Care înviază, Se suie de-a dreapta Tatălui, trimite Duhul Sfânt, întemeiază și călăuzește Biserica, Trupul Său cel viu.
Prin urmare, și prin învățătura Domnului am fost sloboziți. Dacă Domnul a accentuat puterea Legii lui Moisi și a cuvântului prorocilor Vechiului Testament, astfel încât și minunea învierii din morți este considerată mai mică decât schimbarea inimii omului – să ne aducem aminte, din parabola bogatului și a săracului Lazăr, răspunsul patriarhului Avraam către bogat: „Dacă nu cred (rudele bogatului) în Moisi și în Proroci, chiar și pe Lazăr de-l vor vedea înviat din morți, nu vor crede” – cu cât mai multă putere are cuvântul lui Dumnezeu, care este „mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri, şi pătrunde până la despărţitura sufletului şi duhului” . Cuvintele Domnului nu sunt „cuvinte care zboară”, ci ele cuprind înlăuntrul lor energia atotputernică a Lui, care atunci când întâlnește receptorul potrivit, poate deveni „bombă atomică”. Este vorba despre „cuvintele vieții veșnice”, despre care a spus Apostolul Petru când mărturisit despre Domnul: „Doamne, la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieţii celei veşnice” .
c) Din cele de mai sus înțelegem că Domnul este Învățător, însă nu ca ceilalți învățători, ci este Învățătorul prin excelență, singurul și desăvârșit, caz care nu a existat și nici nu va exista vreodată. Și prin urmare, niciodată nu se va înfăptui ceea ce s-a înfăptuit în legătura dintre ucenic și învățătorul de obște: să ajungă ucenicul ca dascălul său sau chiar să-l întreacă. Înaintea Domnului ca Învățător, omul va rămâne întotdeauna ucenic. Așadar, singurul lucru pe care îl poate face este, dacă are dispoziție binevoitoare, să-și plece genunchii inimii și ai trupului său, adică să facă ascultare și să se pocăiască, dacă nu aparține vrăjmașilor credinței, să mărturisească plin de mirare ceea ce au mărturisit trimișii fariseilor atunci când au mers să-L prindă în cuvânt pe Hristos: „Niciodată n-a vorbit un om aşa cum vorbeşte Acest Om” . Și aceasta pentru că, așa cum am spus, este Dumnezeu întrupat și, prin urmare, a învățat „ca unul care are putere, iar nu cum îi învăţau cărturarii lor” .
d) Ce a învățat Domnul? Care este conținutul cuvântului Său, încât a lucrat și continuă să lucreze într-un mod atât de subversiv și revoluționar pentru viața omului? Tocmai viața Sa, adică viața lui Dumnezeu, însăși dragostea. Orice a învățat Domnul a fost expresia vieții Sale, care înseamnă că fie tăcând, fie vorbind, a arătat tuturor dragostea lui Dumnezeu. „Cum este viața, așa este și cuvântul”, potrivit expresiei unui scriitor bisericesc. Și devreme ce Dumnezeu „dragoste este”, Domnul a propovăduit totdeauna dragostea în îndoita sa dimensiune, așa cum fusese mărturisită deja și de Prorocii Vechiului Testament, cea față de Dumnezeu și cea față de om. „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi” . Și: „Aceasta este porunca Mea: să vă iubiţi unul pe altul. Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi” . În dragoste se rezumă toată învățătura Domnului, de aceea nu există „să nu” și „nu” la Domnul. „Să nu” și „nu” vin ca o consecință la ceea ce omul este chemat să facă în viața sa, dacă vrea să-L urmeze pe Dumnezeu. Iar din acest punct de vedere, credința creștină este poziție, iar nu refuz. Cel care susține că Mărturisirea (Credința) Creștină înseamnă „nu”, nu a deschis niciodată Evanghelia, nu a gustat deloc ceea ce ne oferă Hristos și Biserica Sa. Prin extensie, înțelegem că orice se face și există în Biserica noastră, rugăciuni, slujbe, posturi, toate au un singur scop: să-l ajute pe om să ajungă la dragostea lui Hristos, adică la conștientizarea prezenței lui Dumnezeu în viața sa. Aceasta dă sens tuturor în Biserică, dar dacă se înlătură dragostea, toate se destramă și rămân fără sens.
e) Nu putem însă vorbi despre învățătura Domnului, fără să ne referim la minunile Lui. Și aceasta deoarece minunile Domnului nu sunt niște energii minunate și mai presus de fire, săvârșite în scopul de a-l „uimi” pe om și de a-l face să se supună Lui. Astfel de „minuni” îngăduie Dumnezeu să facă diavolul și slujitorii lui cei vrednici de plâns, pentru a se vădi dispoziția omului. Domnul a făcut minuni pentru a confirma și pecetlui învățătura Sa. Cu alte cuvinte, minunile constituie și ele un element al acestei învățături a lui Hristos, descoperind conținutul Împărăției lui Dumnezeu. Au fost numite pe bună dreptate „ferestre spre Împărăția lui Dumnezeu”. De aceea minunile lui presupun ceea ce presupune și învățătura Sa: credința. Nu este cu putință să primească cineva învățătura lui Hristos, dacă nu este, așa cum am spus, bine intenționat și, prin urmare, nu are credință în El. Același lucru se întâmplă și cu minunile. De aceea Domnul „nu făcea semne” acolo unde nu vedea credință. Astfel, credinciosul se întărea în credință prin minuni, în timp ce minunea pentru un necredincios, ca fariseii de pildă, lucra spre mai multă îndrăcire a lui.
3. Dacă Domnul este singurul Învățător și noi vrem să fim credincioși următori ai Săi, înrolați în Trupul cel sfânt al Său, în Biserică, atunci lucrurile merg într-un „singur sens”: Mai întâi, este trebuință să ne aplecăm neîncetat asupra acestei învățături, fie ca studiu al Sfintei Scripturi în sine, și mai ales a Evangheliei, fie ca studiu al altor moduri de aprofundare a acestei învățături, prin textele patristice, prin sinaxarele Sfinților noștri, prin imnologia Bisericii. Prin toate acestea moduri ne adâncim în cuvântul Domnului și-L lăsăm să se arate și în felul acesta înlăuntrul nostru. Să nu uităm că dumnezeiasca comuniune nu se înfăptuiește numai prin împărtășirea cu Preacuratele Taine, prin participarea la Dumnezeiasca Euharistie, ci și prin studiul cuvântului lui Dumnezeu, desigur atunci când el se activează în viața noastră de fiecare zi. Iar acesta din urmă este tocmai al doilea punct: nu are valoare studiul sau auzirea cuvântului lui Dumnezeu, dacă el nu este făcut element al vieții noastre zilnice. Domnul a învățat, ne-a descoperit viața Sa prin cuvântul Său, nu ca o cunoaștere de tip cerebral, nu ca o citire plăcută, ci ca o energie de schimbare a vieții noastre. Atunci când cuvântul Domnului ne va cuprinde, sufletește și trupește, în acea clipă vom înțelege și puterea Sa, precum și adevărul credinței noastre în El. Altfel, vom auzi și noi: „Nu ştiu de unde sunteţi. Depărtaţi-vă de la mine toţi lucrătorii nedreptăţii” .
