Niciun alt păcat nu lovește în Împărăția lui Dumnezeu precum lipsa de pocăință

Vedeți, Hristos nu S-a scârbit deloc, ci a primit mirul pocăinței și a dragostei desfrânatei. Căci în spatele mirului material se ascundea mirul pocăinței. Pe acesta l-a primit Hristos și i-a spus: „Păcatele tale, fiica mea, sunt iertate și dezlegate. Mergi în pace, căci nu mai datorezi nimic lui Dumnezeu!”.

În altă situație vedem pe unii smintindu-se și zicând: „Cine este Acesta Care iartă și păcatele? Numai Dumnezeu poate să le ierte”. Nu știau că Acela Căruia Îi vorbeau era Dumnezeu și Cuvântul lui Dumnezeu, Creatorul universului, Chivernisitorul, Ziditorul, Cel Care venise să-i mântuiască pe cel pierdut, Cel Care venise să Se jertfească pentru om! „Întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au cunoscut”[1]. A venit aici la fapturile Sale, la creația Sa, dar nu L-au primit. Însă la cei care L-au primit le-a dat putința de a deveni copii ai lui Dumnezeu, sfințiți și spălați cu dumnezeiescul Sângele Său, vrednici de Împărăția Cerurilor și împreună-locuitorii Săi în Ierusalimul cel de Sus.

Acolo vor locui copiii lui Dumnezeu. Și aceia care erau idolatri, hulitori, desfrânați, ucigași, dar care s-au pocăit, toți aceștia vor intra cu Mirele Hristos în Ierusalimul cel de Sus. Numai cugetarea nepocăită și nesmerită este cea care lovește în măreția milostivirii lui Dumnezeu. Niciun alt păcat nu lovește în Împărăția lui Dumnezeu precum lipsa de pocăință. Smerenia înseamnă biruință; nu este înfrângere când plecăm capul, când cerem iertare, când cedăm și lăsăm voia noastră.

Vine diavolul și ni-L prezintă pe Dumnezeu ca pe un călău. „Știi cât ai păcătuit? S-a terminat, îți va lua capul, te va duce în iad. Nu mai există mântuire!”. Dumnezeu nu este astfel. Dumnezeu este Dragoste, este Părinte, este iubire părintească, este totul. Dar noi, cu întunericul care împărățește întru noi, din pricina separării de El, Îl vedem foarte, foarte departe, în ceață, în timp ce Dumnezeu este înlăuntrul nostru.

Un ostaș, care avea o mare datorie, a fost rănit într-o luptă și transportat la un spital. În acele zile împăratul a vizitat pe cei răniți la spital și a văzut pe unul din ei adormit cu o hârtie în mâini. S-a plecat, a citit și a văzut că erau scrise datoriile aceluia. La sfârșit scria: „Cine mi le va plăti?”. Atunci împăratul a luat discret hârtia din mâinile lui și a scris dedesubt: „Eu”. După care a pus semnătura sa.

Datoriile noastre, iubiții mei, nu puteau fi plătite cu mijloace și omenești și materiale. Ci a fost nevoie de Sângele lui Dumnezeu, ca să fim răscumpărați. Nu trebuie, oare, să fim recunoscători față de Acest Mântuitor și Binefăcător și să-I arătăm aceasta prin dăruirea noastră față de Legea Sa și sfântă voia Sa?

Vezi pe unii oameni că sunt bolnavi și Dumnezeu în milostivirea Sa trimite pe duhovnic, care le spune:

– Nu cumva ai făcut asta? Nu cumva cealaltă? Hai, fiul meu, spune-mi, căci nu te văd bine.

– Nu am nimic, părinte.

Vine apoi Dumnezeu și pedepsește și îi dă o boală și mai grea, iar acela nu mai poate vorbi. Vine ceasul când se istovește, se termină viața lui, își dă seama că pleacă; acum ar vrea să mai vorbească, dar nu mai poate. De ce? Fiindcă atunci când putea, Dumnezeu i-a trimis pe duhovnic, scândura de care să se prindă, însă el nu s-a salvat. Dumnezeu este drept; nu poți să-L batjocorești, să-L înșeli. „Dumnezeu nu Se lasă batjocorit”.

Când eram tânăr monah și duhovnic – atunci când și eu intram pe calea duhovnicului în Sfântul Munte – a venit un bătrânel, un preot bătrân de vreo 70-80 de ani, dintr-o insulă.

– Am venit să găsesc un duhovnic bun, să mă spovedesc. Am întrebat și m-au trimis la tine.

– Nu mergi, bunicuțule, mai bine la altul? Eu sunt tânăr, abia acum am început să pășesc pe calea aceasta a duhovniciei.

– Nu, eu te vreau pe tine.

– Hai, de vreme ce vrei, ia loc!

Bătrânelul s-a așezat, iar eu mă gândeam ce să-i spun:

– Ei, bunicuțule, ce ai să-mi spui?

El a început să-mi spună cele mai recente. Dar fiindcă Dumnezeu îl iubea și voia să-l mântuiască, m-a luminat pe mine și l-am întrebat:

– Nu cumva ai făcut cutare lucru?

– Da.

De îndată ce am scos puțin puroi, acum trebuie, mi-am spus, să bag mai adânc bisturiul și seringa. Înfing seringa și mai adânc:

– Bunicuțule, dar aceea ai făcut?

– Da.

– Bunicuțule, dar cum ai ajuns preot?

– Pentru că eu eram cel mai bun din sat.

– Da, se poate să fi spus că erai cel mai bun din sat. Dar acum, după ce ai căsătorit pe toți copiii tăi și ai venit în Sfântul Munte, de vreme ce te-a adus Maica Domnului aici, când te vei întoarce, vei spune în sat că în Sfântul Munte ți-au spus să nu mai liturghisești din pricina vârstei. Și nu vei mai liturghisi! Eu îți voi ierta păcatele, tragem cortina și te mântuiești.

– Nu, nu! Eu nu las Liturghia.

– Bunicuțule, te rog, să nu faci asta, de vreme ce te-a adus Maica Domnului aici! (I-am făcut metanie și îl rugam).

– Nu, eu ți le-am spus, iar tu rânduiește.

– Bunicuțule, nu e bine așa! Nu căuta să scapi în felul acesta! Fă ceea ce îți spun!

– Nu, nicidecum!

Și zicând acestea, s-a ridicat și a plecat. Iar eu mergeam în urma lui și îl rugam:

– Bunicuțule, fă ceea ce îți spun, acum că te-a adus Maica Domnului aici! Nu știm dacă vei mai trăi. Nu va ști nimeni acolo unde vei merge. Vei spune: „Sunt bătrân, mâinile îmi tremură, de aceea nu mai pot liturghisi”.

Însă acela nici nu voia să audă, cu toate că am mers după el rugându-l, până la poarta de afară. În cele din urmă a plecat.

Vreau să spun că Dumnezeu trimite prilejurile Sale ca să ne mântuim. Pe unul îl povățuiește într-un fel, pe altul în alt fel. Dar vine demonul, care vrea să ne arunce în iad, și ne silește să lepădăm aceste prilejuri. Apoi vine Dumnezeu și osândește. Și apoi ce se întâmplă? Cu toții – și primul sunt eu, care le spun – să știm că Dumnezeu ne dă prilejuri să ne mântuim și trebuie să nu le pierdem, căci nu știm când va veni acel ceas. Ceea ce putem face astăzi, să o facem. Să nu lăsăm pe ziua de mâine, pe care nu o avem în stăpânirea noastră. Aceasta este o regulă generală pentru toți, nimeni făcând excepție.

Toți suntem păcătoși. Și noi, duhovnicii, suntem și mai păcătoși, fiindcă nu avem doar păcatele unuia, ci ridicăm și păcatele altora. Desigur, intenția noastră este să ajutăm și să izbăvim. De aceea facem pogorăminte la oameni, ca să-i scăpăm de legături. Vedem cât de încurcați sunt oamenii și ne străduim când cu o unealtă, când cu cleștele să-i izbăvim. Dar oameni suntem și noi. Știm oare dacă nu cumva greșim față de ceilalți și nu-i ajutăm cât trebuie? De aceea suntem într-o poziție foarte primejdioasă. Vrednicia este mare și mântuitoare și bogată duhovnicește și comoara este mare, dacă bine o chivernisim, fiindcă fiecare folos al celorlalți vine și la noi. Însă se pot întâmpla cele potrivnice, dacă nu le pricinuim oamenilor folos. Atunci ne ajunge pedeapsa lui Dumnezeu.

[1] Ioan 1, 11.

Fragment din cartea Arta mântuirii, ce va apărea la Editura Evanghelismos.