Acesta s-a născut în 1899 în satul Iali Ţifliki din Asia Mică. După mutarea grecilor din Asia Mică, a venit ca refugiat în satul Vatopedi (Halkidiki). Când a ajuns la vârsta căsătoriei, s-a însurat şi a dobândit o fată şi mai mulţi nepoţi. Soţia sa avea un caracter dificil. La fel era şi ginerele său. El însă se purta cu ei cu blândeţe.
Era un om blând din fire, trăia ca un ascet, postea mult, citea cărţi morale şi ascetice, pe care le aducea din „patria” sa şi îi sfătuia pe nepoţii săi, dându-le merinde pentru viaţa veşnică.
Toată săptămâna păştea oile. Sâmbătă după-amiază se întorcea acasă şi se pregătea pentru Sfânta Liturghie de Duminică.
În biserică slujea aprinzând candelele şi ajutându-l pe preot.
Făcea multe fapte bune. În perioada ocupaţiei germane a ascuns un englez ca să-i salveze viaţa, l-a îngrijit când s-a îmbolnăvit şi l-a găzduit atât cât a fost nevoie.
Când a murit un consătean de-al său, a cărui familie era săracă şi nu avea bani pentru înmormântare, Nicolae a mers la casa lor şi a lăsat bani pe ascuns. Acea familie nu a aflat niciodată cine era acel „Înger bun” care le a trimis ajutorul.
Adeseori găzduia în casa sa călători care înnoptau în sat.
Pe Nicolae Savudis l-a cunoscut şi părintele Grigorie, duhovnicul Sfintei Mănăstiri a Cinstitului Înaintemergător de lângă satul Metamorfosis, care povesteşte:
„Mă aflam în satul Vatopedi (Halkidiki). De îndată ce am ajuns la umbra unui pin, am început să discut cu cinci şase săteni. Peste puţin timp a ajuns acolo şi un bărbat de vârstă mijlocie, să fi avut vreo cincizeci de ani, care ne-a salutat şi s-a oprit puţin mai departe. Atunci unul dintre săteni mi-a spus:
– Acesta merge la biserică la miezul nopţii şi aprinde candelele ca Sfinţii să poată vedea.
Astfel l-am cunoscut pe bătrânul Nicolae Savudis. Mergeam adeseori în satul Vatopedi din Halkidiki şi întotdeauna îl vedeam tăcut, liniştit şi senin. La biserică era întotdeauna primul. Stătea alături de strană şi şoptea rugăciunile urmărindu-l pe psalt. Numai atunci îi auzeai vocea, când cântarea ajungea pe un ton foarte jos. Atunci îţi dădeai seama că el cânta. Spunea şi «Tatăl nostru», căci această rugăciune era rânduit s-o cânte numai el.
Bătrânul Nicolae era o taină. Într o zi am mers la casa sa – ceva asemănător cu un beci, simplu şi foarte sărăcăcios, iar ca duşumea avea ciment – ca să-l cunosc mai bine. La etajul de sus locuia ginerele său care, aşa cum am aflat mai târziu, îl exploata. Era foarte nervos, dar bătrânul Nicolae nici măcar un cuvânt rău nu spunea despre el. Ai fi crezut că nu putea vorbi. Însă bătrânul nu numai că ştia să vorbească, dar citea şi cărţi patristice. Acolo, acasă la el, am văzut în afară de Sfântul Ioan Damaschin şi alţi Părinţi, filocalici sau nu. Bătrânul Nicolae studia toate aceste cărţi şi se pare că se străduia să pună în lucrare învăţătura patristică. De aceea, în afară de tăcere, era împodobit şi cu alte virtuţi. Niciodată nu se preocupa de ce fac ceilalţi. Deşi consătenii săi îşi băteau joc de el, Nicolae îi înfrunta cu tăcerea şi cu un zâmbet discret.
Din ceea ce am văzut mi-am dat seama că făcea o nevoinţă mare şi că iubea rugăciunea. Nimeni însă nu cunoştea cât de mult se ruga, ci numai Singur Dumnezeu. Multe taine a luat împreună cu el, fiindcă era foarte tăcut. De la ceilalţi săteni am aflat că trăia din banii pe care i trimitea din recunoştinţă un oarecare englez, fost ofiţer, fiindcă în timpul ocupaţiei germane Nicolae l-a ascuns în casa sa cu preţul vieţii sale şi l-a scăpat de germani.
Pe data de 24 noiembrie 1969 am fost înştiinţat că bunul şi liniştitul Nicolae a închis ochii. Atunci am lăsat totul şi am mers la Vatopedi. I am citit Slujba Înmormântării şi l-am «sădit în pământ» (l am îngropat), aşa cum spun sătenii, pentru a înflori în veşnicie. Chipul său era atât de senin, încât ai fi spus că dormea.
Au trecut trei ani, după care trei femei evlavioase, pe care eu le cunosc, au mers ca să-l dezgroape. Când au deschis mormântul, au rămas uimite. Trupul său era nestricat, galben ca ceara, şi răspândea o uşoară mireasmă. Atunci una din cele trei, doamna Varvara, l-a ridicat puţin şi a văzut că era foarte uşor. «De parcă ar fi fost numai oase cu piele», spunea ea.
Surprinse fiind în faţa acestei privelişti şi neştiind ce să facă, au socotit că este bine să îngroape din nou cinstitele moaşte ale fericitului Nicolae Savudis”.
Veşnică să-i fie pomenirea! Amin.
Extras din cartea Asceți în lume, Editura Evanghelismos – 2009.
