A fost odată, în vremurile de demult, un tânăr soldat frumos la înfăţişare, vesel la fire şi aprig în războaie. Trăia împreună cu părinţii săi în cetatea Neapole şi se numea Nicon. Tatăl lui Nicon era grec şi îşi învăţase băiatul o mulţime de lucruri importante despre cum să lupte, despre cum să se poarte cu demnitate, curaj şi seriozitate în orice situaţie dificilă. Nicon îl iubea şi asculta cu luare aminte toate învăţăturile, uimindu-i pe cunoscuţi cu hărnicia şi dorinţa de a învăţa cât mai multe. Băiatul credea, la fel ca tatăl său, în diferite zeităţi păgâne, închinându-se unor statui şi aducând tot felul de jertfe. Vedea că mama sa îl urmează în toate pe soţul ei, dar când este vorba să se închine idolilor, ea nu se alătură lui.
Nicon se întreba:
– Oare care o fi adevărul? Să fie credinţa tatălui meu în zei?… Să fie credința mamei într-un singur Dumnezeu?… Cum pot să ştiu?
Mama, creştină fiind, obişnuia să îi spună că există doar un Dumnezeu, întreit în Persoane: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh şi că arma cea mai puternică, semnul creştinilor, este crucea. De câte ori pleca în luptă sau era nevoit să se confrunte cu vreo greutate mama sa îi amintea.
– Fiul meu iubit, de se va intâmpla vreodală să fii în primeidie, precum se întâmplă adeseori în războaie, să te însemnezi cu semnul Sfintei Cruci, şi-aşa vei scăpa din mâinile potrivnicilor. Mai muit, vei scăpa şi de toate rănile pentru că nu va te lovi nicio săgeată, nicio sabie şi vei rămăne nevătămat.
Odată, pe când au ieşit la luptă oastea romană cu cea a grecilor, Nicon se afla în mijlocul vrăjmaşilor, în mare primejdie. Vedea pe mulţi din tovarăşii săi ucişi şi acum aştepta să cadă şi el de sabia duşmanilor. Atunci şi-a adus aminte de sfatul mamei sale şi, ridicând ochii la cer, s-a înarmat cu semnul Sfintei Cruci şi a zis:
– Hristoase Dumnezeule Atotputernice, arată spre mine în ceasul acesta puterea Crucii Tale şi ajută-mă!
Apoi, s-a avântat cu îndrăzneală spre dușmani şi a învins cu sulița aproape două sute din ceata potrivnicilor, iar pe ceilalţi i-a izgonit și nimeni n-a putut să-i stea împotrivă; aşa a lucrat puterea Crucii lui Hristos. lar Nicon simţea că este voia lui Dumnezeu ca el să-L cunoască şi să Îl preamărească.
S-au mirat şi romanii şi grecii de Nicon, ostaşul, pentru faptele sale de vitejie.
După înfruntările de pe câmpul de luptă, când toţi aşteptau să-l vadă pe Nicon primindu-şi onorurile cu mare bucurie, acesta a renunţat la tot, chiar şi la ostăşie, spre marea uimire a tuturor. S-a întors acasă, hotărât să devină creştin, înţelegând abia acum că nimic nu e important, dacă nu este făcut în numele lui Dumnezeu.
Ajuns în casa părinţilor, i-a povestit mamei sale cele întâmplate și s-au sfătuit ce să facă mai departe Nicon, pentru a urma calea credinţei în Hristos. Ascultând sfatul ei, viteazul era gata să plece înspre marea cetate a Constantinopolului, să caute pe cineva care să-l călăuzească în învăţătura creştină şi să poată primi Sfântul Botez.
După ce tânărul s-a retras în camera lui, obosit după bătălie, dar împăcat şi bucuros de hotărârea pe care a luat-o, mama lui, cu lacrimi în ochi, a căzut în genunchi şi a început să se roage:
– Mulţumesc, Doamne, Cel ce voieşti să se mântuiască toţi oamenii şi la cunoştinţa adevărului să vină! Acum, Stăpâne, ascultă rugăciunea roabei Tale şi învredniceşte-l pe fiul meu de baia naşterii celei de a doua, cea dăruită nouă prin Botez, spre iertarea păcatelor şi învaţă-l să facă voia Ta ca, bineplăcând Ţie, să câştige de la Tine veşnicele bunătăţi făgăduite.
A doua zi, cu încredinţarea că Dumnezeu va lumina calea, Nicon s-a pregătit de plecare, ştiind că nu-i va fi uşor găsească un om al lui Dumnezeu care să-l călăuzească pe cărarea credinţei. Vremurile pe care le trăia erau potrivnice creştinilor, iar preoţii erau ascunşi în pustietăţi şi prin munţi şi era greu să găsească pe vreunul ca să-l povăţuiască spre viaţa creştinească şi de la care să primească Sfântul Botez.
Apoi, închinându-se până la pământ mamei sale, i-a zis:
– Mamă, roagă-te pentru mine, să-mi dea Dumnezeu Înger bun, povăţuitor şi păzitor sufletului şi trupului meu, ca prin povăţuirea lui să găsesc vreun părinte care m-ar învrednici Sfântului Botez şi m-ar învăța să fac voia lui Hristos.
A luat apoi binecuvântare părintească şi, cu rugăciune, a plecat pe mare, spre Constantinopol.
Dar în drumul lui, s-a oprit pe o insula unde s-a rugat timp de opt zile să-i descopere Dumnezeu ce avea să facă mai departe. Noaptea în vis, Nicon l-a văzut pe Îngerul lui Dumnezeu în chip de preot, dându-i un toiag ce avea deasupra semnul Crucii şi i-a poruncit să meargă la malul mării. Dimineaţa, ajungând la ţărm, a găsit o corabie, s-a urcat în ea şi, plutind timp de două zile, a ajuns la muntele Ganos (Turcia). Aici, coborând din corabie, i-a ieșit înainte, ca din întâmplare, episcopul Teodosie, îmbrăcat simplu, ca un monah. El l-a chemat pe tânărul ce tocmai sosise şi l-a dus în peştera în care locuia. După ce mai întâi l-a învăţat cele de cuviinţă, l-a botezat în numele Sfintei Treimi şi l-a împărtășit cu Sfintele Taine.
După primirea Sfântului Botez, fericitul Nicon a trait în mănăstirea din peşteră, învăţând din cărţile sfinte. Lua aminte la viaţa de monah, avându-i înaintea ochilor pe cei o sută nouăzeci de călugări, păstoriți de episcopul Teodosie. Nu se gândea la perioada în care fusese soldat, i se părea acum că trăieşte o altă viață, mult mai plină și mai frumoasă.
E greu pentru cei mai mulți dintre noi să înţelegem cum de nu se plictisesc monahii: mereu în mănăstire, mereu la rugăciune, mereu în ascultare. Dar, dacă ne gândim că tocmai de aceea au ales calea călugăriei, înţelegem atunci bucuria lor: să-şi dedice întreaga viaţă slujirii lui Dumnezeu.
Unii dintre fraţii din mănstire se minunau şi ziceau că Nicon este asemenea cu Îngerul lui Dumnezeu, văzând smerenia şi blândeţea lui, postul şi înfrânarea, rugăciunea şi cântarea de psalmi. Era tare răbdător, cu dragoste le făcea pe toate, în postiri era neasemănat, în învățătura și citirea cărţilor de neoprit, stăruitor şi în toate nevoinţele monahiceşti grabnic slujitor. Se mirau frații de râvna lui şi chiar episcopul Teodosie se minuna şi se bucura, văzându-l pe Nicon aprins de dorul Părintelui ceresc.
După trei ani, Îngerul Domnului s-a arătat în vis părintelui episcop Teodosie şi i-a zis:
– Înainte de a te duce din viaţa aceasta, aşază-l pe Nicon, episcop în locul tău și pe fraţii din mănăstire să-i încredinţezi lui. Apoi să-i porunceşti să se mute cu toţii în partea de miazăzi, în părţile Siciliei, ca să nu piară aici monahii de sabia barbarilor, care peste puțin timp au să năvălească locul acesta.
Părintele episcop a făcut întocmai cum spusese Îngerul: l-a hirotonit pe Nicon preot și apoi ca episcop, apoi a adormit în Domnul. Luându-şi asupra lui purtarea de grijă a celor o sută nouăzeci de monahi care vieţuiau acolo, tânărul episcop Nicon i-a luat și a pornit cu ei spre Sicilia.
Ajuns la Neapole, şi-a bucurat mama care, văzându-l, a dat slavă lui Dumnezeu. Vestea sosirii lui Nicon în cetate s-a răspândit cu repeziciune şi o parte dintre soldaţii ce-i fuseseră prieteni, nouă la număr, au venit să-l vadă. După atâţia ani, tot nu ştiau de unde avusese prietenul lor atâta putere şi vitejie în războaie.
– Trebuie să ne spui de unde îţi venea puterea şi vitejia aceea pe care o aveai în războaie. E vreo vrăjitorie? Învaţă-ne, ca să putem şi noi să fim aşa, îl îndemnau nerăbdători foştii colegi de arme.
– Credeţi-mă, fraţilor, le-a răspuns părintele Nicon – nu vrăjitoria, ci Hristos Dumnezeu mă întărea în luptă. Atunci când mă înarmam cu semnul Crucii, nimeni nu putea să stea împotriva mea, pentru că puterea lui Dumnezeu biruia orice vrăjmaş.
Auzind acestea, ostaşii au căzut la picioarele episcopului Nicon, zicând:
– Ai milă de noi, Sfinte al lui Dumnezeu și ne ia împreună cu tine! Aşa cum în războaie ne-am izbăvit prin tine de potrivnici, tot aşa şi acum cu tine să fim părtaşi Împărăţiei cereşti!
Şi aşa, cei nouă soldaţi s-au alăturat celor o sută nouăzeci, conduşi fiind în lupta dreaptă, de soldatul lui Hristos, Nicon. Într-adevăr, nu după mult timp au avut de luptat cu armele credinţei, împotriva necredincioşilor, după ce s-au aşezat în Sicilia. Acolo, fiind descoperiţi de păgâni, au fost prinşi şi supuşi la chinuri, pentru a renunţa la credinţă. Dar ei nu s-au temut, au luptat prin rugăciune şi prin puterea dată de Hristos Dumnezeu şi au învins, primind răsplata cea mult dorită: viaţa întru bucuria veşnică.
Pe Sfântul Nicon şi pe cei 199 de ucenici ai săi îi prăznuim în fiecare an în 23 martie.
Rugăciune către Sfântul Nicon
Te rog, Sfinte Nicon, ajută-mă să-mi ascult părinţii, aşa cum ai ascultat tu de mama ta, care te-a îndreptat pe calea mântuirii. Roagă-te pentru mine să fiu cuminte, bun, să-i bucur pe părinţii mei şi, în tot ce fac, să-mi amintesc întotdeauna de iubirea lor pentru mine. Amin.
Extras din 12 luptători și eroi adevărați – Florina Jinga, Editura Nepsis.
