Nimeni nu trebuie să deznădăjduiască vreodată, chiar dacă a păcătuit mult, ci cu pocăință, să aibă nădejde în mântuire ( III )

11. A lui Avva Marcu

       Tot păcatul pentru care nu te pocăiești e spre moarte. Nimeni nu-i bun și îndurător precum Dumnezeu, însă pe cel ce nu se pocăiește nici Acesta nu-l iartă. Mulți ne întristăm pentru păcatele noastre, însă pricinile lor le primim cu desfătare.

12. Din Pateric

Un frate care locuia la chilii, cădea de multe ori în desfrânare din lu­crarea diavolului şi petrecea silindu-se pe sine a nu lepăda chipul călugăresc. Făcându-şi mica lui pravilă, se ruga lui Dumnezeu cu suspine, zicând: „Doamne, ori de voiesc, ori de nu voiesc, mântuieşte-mă. Căci eu, noroi fiind, doresc necurăţia păcatului. Dar Tu, ca Dumnezeu şi Atotputernic, poţi să mă împiedici de la aceasta. Dacă pe cel drept miluieşti, nu-i lucru mare, şi dacă pe cel curat mântuieşti, nu-i nici o minune; vrednici sunt a dobândi bunătatea Ta. Ci către mine, Stăpâne, minunate fă milele Tale^[17] şi întru aceasta arată-Ţi iubirea Ta de oameni neasemuită. Căci Ţie Ţi s-a încredinţat săracul^[18], adică cel sărăcit de toate virtuţile”. Acestea şi altele asemenea zicea cu lacrimi fratele în toată ziua, fie de se întâmpla să cadă, fie nu.

       Odată, căzând noaptea în păcatul obişnuit, s-a sculat deîndată şi şi-a înce­put canonul. Iar dracul, uimit de nădejdea lui şi de lipsa de ruşinare cea către Dumnezeu, i se arătă dinaintea ochilor şi îi zise: „Ticălosule, cum de nu roşeşti să stai înaintea lui Dumnezeu, sau fie şi numai să-i pomeneşti numele; ci, neruşinându-te, îndrăzneşti şi să cânţi psalmi?” I-a răspuns fratele: „Chilia asta este ca o fierărie: dai o lovitură cu ciocanul şi alta primeşti. Rabd aşadar până la moarte, luptându-mă cu tine; încolo,… unde are să mă ajungă ziua cea din urmă. Te încredinţez deci cu jurământ şi, îndrăznind spre nemărginita bunătate a lui Dumnezeu, îţi zic: [mă jur] pe Cel care a venit să cheme pe cei păcătoşi la pocă­inţă şi să-i mântuiască, cum că nu voi înceta să mă rog lui Dumnezeu împotriva ta, până ce nu vei înceta şi tu să mă războieşti. Şi să vedem cine va birui: tu, sau Dumnezeu?” Auzind dracul acestea, i-a zis: „Cu adevărat nu te voi mai război de acum înainte, ca să nu-ţi agonisesc cunună prin răbdarea ta”.

       De atunci, aşadar, a plecat de la el potrivnicul. Iar fratele, străpungându-se la inimă, şedea plângându-şi de acum neîncetat păcatele. Şi îi zicea de multe ori gândul că bine face plângând. Iar el răspundea împotrivă gândului: „Binele aces­ta anatema să fie, că Dumnezeu nu voieşte ca cineva să-şi piardă sufletul în toate lucrările necinstei, iar mai apoi să stea plângând pentru el, poate îl mântuieşte, poate nu”.

*

    Era un frate la Schit, împreună cu Avva Pafnutie, care era luptat de des­frânare. Zicea: „Şi zece femei să iau, tot nu-mi împlinesc pofta”. Iar Bătrânul îl sfătuia: „Nu [lua aminte], fiule, căci este război al dracilor”. Însă fratele nu s-a lăsat înduplecat, ci a plecat în Egipt şi a luat femeie.

    După un timp, s-a întâmplat că s-a suit Bătrânul în Egipt şi l-a întâlnit du­când un coş plin cu vase de lut. Iar Bătrânul nu l-a cunoscut. El, însă, i-a zis: „Eu sunt cutare, ucenicul tău”. Şi văzându-l Bătrânul întru necinstea aceea, a plâns şi i-a spus: „Cum de-ai lăsat cinstea pe care ai avut-o şi ai ajuns la înjosirea acesta? Încă, ţi-ai luat cele zece femei, după cum ziceai?” Iar el, suspinând din greu şi lăcrimând, a zis: „Fireşte, doar una mi-am luat, Părinte, şi mă chinuiesc să o satur de pâine”. Îi zice lui Bătrânul: „Vino iarăşi cu noi”. Iar el a zis: „Este pocăinţă, Avva?” îi zice Bătrânul: „Este”. Şi îndată, lepădând toate, l-a urmat pe Bătrân. A intrat în Schit şi, din cercare, s-a făcut călugăr iscusit.

*

       Un frate l-a întrebat pe un Bătrân: „De se întâmplă ca cineva să cadă în ispită, adică în curvie, din vreo lucrare a diavolului, ce se petrece cu cei ce se smintesc?” Şi a povestit Bătrânul: „Un diacon era vestit într-o chinovie din Egipt. Iar un anume om din cetate, prigonit de mai marele de acolo, a venit cu toată casa lui la aceea chinovie. Din ispita diavolului, diaconul a căzut [în pă­cat] cu o femeie din cele venite cu orăşeanul. Şi, cunoscându-se lucrul, s-a făcut tuturor ruşine. Iar el s-a dus la un Bătrân, drag lui, şi i-a vestit cele întâmplate. Bătrânul avea înlăuntrul chiliei sale o tainiţă pe care o ştia şi diaconul. L-a rugat [să-i îngăduie] să intre acolo şi aşa să şadă, ca şi cum s-ar fi îngropat de viu, neştiind nimeni de acest lucru decât numai Bătrânul. Iar el s-a învoit. Intrând, aşadar, diaconul în acel loc întunecos, s-a pocăit sincer lui Dumnezeu, tânguindu-se cu inima neîncetat pentru păcat şi negustând nimic altceva decât pâine şi apă, pe care i le dădea Bătrânul la răstimp.

       Apoi, trecând oarecare vreme, n-a mai crescut ca de obicei apa râului^[19]. Făcând cu toţii litanie şi rugându-se cu stăruinţă lui Dumnezeu, s-a descoperit unuia dintre sfinţi că dacă nu va veni cutare diacon, care este ascuns de către cutare monah, apa râului nu va creşte. Iar cel ce primise descoperirea a povestit tuturor cele făcute lui cunoscute de Dumnezeu. Şi, auzind, s-au minunat. Au ve­nit, l-au scos din locul în care era ascuns şi l-au silit să se roage; şi cum se ruga, îndată a crescut apa. Astfel, cei care mai înainte se smintiseră, cu mult mai mult s-au folosit de pocăinţa lui şi au slăvit pe Dumnezeu.

*

       Un frate era luptat de dracul curviei şi, pe când străbătea odată un sat al Egiptului, s-a întâmplat să vadă o femeie frumoasă la chip, care era fiica preotu­lui elinilor^[20]. Când a văzut-o, i s-a rănit [inima de dragoste] către dânsa. S-a dus la tatăl ei şi i-a spus: „Dă-mi-o de femeie”. Iar acesta a răspuns: „Nu pot să ţi-o dau, dacă mai întâi nu primesc înştiinţare de la dumnezeul meu”. Şi mergând la drac, l-a întrebat: „Iată, a venit un monah care o vrea pe fiica mea. Să i-o dau?” I-a răspuns dracul: „Întreabă-l dacă se leapădă de Dumnezeul lui, şi de Botez, şi de cinul călugăresc”. Întorcându-se, aşadar, la frate, preotul dracilor i-a zis: „Te lepezi de Dumnezeul tău, de Botez şi de cinul călugăresc?” Iar el s-a învoit. Şi îndată a văzut ca un porumbel ieşind din gura lui şi zburând către cer.

       S-a dus, deci, preotul la drac şi i-a spus: „Iată că s-a învoit”. Atunci îi zice dracul: „Nu-i da pe fiica ta de femeie, căci Dumnezeul lui nu s-a depărtat de la el, ci încă îl ajută”. Venind iar spurcatul preot, i-a zis fratelui: „Nu pot să ţi-o dau, pentru că Dumnezeul tău e cu tine şi încă te ajută”.

       Când a auzit fratele aceasta, s-a străpuns la inimă, zicându-şi: „Eu, ticălosul şi nenorocitul, după ce am fost învrednicit de atâtea bunătăţi de la Dumnezeu, numai şi numai pentru bunătatea Sa, m-am lepădat de Dânsul, de Botez şi de cinul călugăresc. Şi iată că El îmi ajută şi încă nu S-a îndepărtat de mine, chiar dacă L-am nesocotit în asemenea chip. Cum să nu fiu atunci dator a alerga către Dânsul, îndrăznind către nesfârşita Lui bunătate?” Venindu-şi aşadar în fire, a ieşit în pustie. Şi, ducându-se la un Bătrân, i-a povestit cele întâmplate. I-a zis Bătrânul: „Şezi cu mine în peşteră şi posteşte «perechi» trei săptămâni – deci câte două zile, dezlegând a treia zi. Iar eu mă voi ruga lui Dumnezeu pentru tine”. S-a ostenit atunci Bătrânul pentru fratele şi L-a rugat pe Dumnezeu, zi­când: „Rogu-mă, Doamne, dăruieşte-mi sufletul acesta şi primeşte-i pocăinţa”. Şi l-a auzit Dumnezeu. Împlinindu-se o săptămână, a venit Bătrânul la fratele şi l-a întrebat: „Ai văzut ceva?” „Da – a răspuns – am văzut porumbelul sus, în înaltul cerului, dea­supra capului meu”. I-a zis Bătrânul: „Ia aminte la tine şi roagă-te lui Dumnezeu cu stăruinţă”. Zicând acestea, s-a dus.

       Trecând apoi şi a doua săptămână, a venit iarăşi Bătrânul la frate şi l-a întrebat: „Ai văzut ceva?” Iar acela spuse: „Am văzut porumbelul aproape de capul meu”. Poruncindu-i din nou Bătrânul să fie cu trezvie şi să se roage, s-a dus de la dânsul.

       Apoi, după ce s-a împlinit şi cea de-a treia săptămână, a venit la el Bătrânul şi i-a zis: „Nu cumva ai văzut mai mult?” Iar acela a răspuns: „Am văzut porum­belul că a venit şi a stat deasupra, pe capul meu, şi mi-am întins mâna să-l prind, iar el a intrat în gura mea”. Auzind Bătrânul, a mulţumit lui Dumnezeu şi i-a spus fratelui: „Iată, ţi-a primit Dumnezeu pocăinţa. De acum înainte ia aminte la tine însuţi”. Iar el a zis: „De acum voi fi lângă tine, Avva, şi până la sfârşit nu mă voi depărta”. Şi a rămas fratele după aceea nedespărţit de Bătrân.

*

       Un frate a întrebat un Bătrân, zicând: „Avva, îmi zice gândul că dacă un monah, care poartă de vreme îndelungată chipul cel îngeresc, cade în ispită, adi­că în desfrânare, cu greu se ridică şi cu multă osteneală, ca venind dinspre sporire întru scădere. în vreme ce acela care de curând e venit din lume, ca unul care încă pune început, nu va suferi atâta vătămare”. Bătrânul i-a răspuns: „Călugărul care cade în ispită este asemenea unei case prăbuşite. Dacă ziditorul, având gân­dul cel înţelept, doreşte să o ridice din nou, află de-a gata multe materiale, cum ar fi săpăturile temeliei, pietrele şi lemnele; găsindu-le astfel la îndemână, poate să o ridice mai lesne şi mai repede decât cel care încă nu a săpat nimic, nu a pus temelia şi încă nu a agonisit cele trebuincioase, ci abia acum începe să strângă materiale şi să zidească, nădăjduind că poate va şi termina.

       Pilda aceasta este nimerită deopotrivă şi pentru călugărul care deja este de vreme îndelungată în lucrarea monahală şi pentru începător. Căci monahul, de cade şi se întoarce, va afla mult ajutor din obişnuinţa lucrărilor cu care s-a nevoit, adică din cugetarea [cuvintelor sfinte]^[21], din cântarea de psalmi, din lucrul mâinilor şi din toată cealaltă lucrare călugărească pe care, din obişnuinţa de a o săvârşi multă vreme, o împlineşte fără de greutate. De aceea poate să clădească îndată casa cea surpată a sufletului său. Începătorul, însă, de vreme ce abia acum învaţă şi începe a lucra cele mai înainte spuse, de cade se ridică mai anevoie, ca unul care agoniseşte materiale şi zideşte în acelaşi timp”.

*

       Era odată într-o cetate un episcop, care, îmbolnăvindu-se, şi-a pierdut nădejdea [de viaţă]. Era acolo şi o mănăstire de maici şi, aflând stareţa că epi­scopul a căzut în deznădejde, a luat cu dânsa două surori şi a mers să-l cerceteze. Pe când stătea aceasta şi vorbea cu episcopul, una dintre ucenicele care erau de faţă s-a atins de piciorul lui, vrând să afle cum îi este. Iar dânsul, războit din pricina atingerii, a rugat-o pe stareţă: „Nu are cine să-mi slujească cu pricepere. Binevoieşte de-mi lasă pe sora aceasta să-mi ajute”. Iar stareţa, nebănuind nimic rău, a lăsat-o pe soră să-i slujească episcopului. Îngrijit fiind de către dânsa, aces­ta a prins puteri de la diavol, a căzut cu ea în păcat şi călugăriţa a luat în pântece.

       Apoi, cum mărirea pântecelui vădea zămislirea tuturor celor care o vedeau, cle­ricii au luat-o la rost, zicând: „Spune-ne, cine te-a lăsat grea ?” Iar dânsa nu măr­turisea. Atunci a zis episcopul: „Lăsaţi-o, că eu am făcut păcatul acesta”. Şi după ce s-a ridicat din boală, a intrat în biserică şi a aşezat omoforul pe jertfelnic. Apoi a ieşit, a luat un toiag în mână şi s-a grăbit să plece la o mănăstire unde nimeni nu cunoştea cine este. Mergând el acolo, stareţului din acea chinovie, care era vă­zător cu duhul, i s-a descoperit de la Dumnezeu că un episcop vine la mănăstire. L-a chemat pe portar şi i-a poruncit: „Fii cu luare aminte, frate, căci va veni aici un episcop; să-l întâmpini după cuviinţă”. Portarul, însă, se aştepta ca acesta, după cum e potrivit unui episcop, să se arate cu lectica sau în vreun alt chip impunător. Văzându-l că vine singur şi pe jos, nici nu a priceput cine este, nici nu i-a deschis, fără ca mai întâi să-i facă cunoscut întâi-stătătorului. Însă acela, când a auzit, a ieşit îndată în întâmpinarea lui, l-a primit, l-a îmbrăţişat şi i-a zis: „Bine ai venit, cinstite Stăpâne!” Iar episcopul, uimit că fusese recunoscut de oameni care nu-l cunoşteau defel mai dinainte, a vrut să plece la altă mănăstire. I-a zis, însă, Avva: „Oriunde te vei duce, vin cu tine şi fac lămurite cele despre tine”. Şi după ce i-a spus cuvinte de mângâiere, l-a luat în mănăstire. Episcopul s-a pocăit din toată inima şi, arătând mari nevoinţe pentru virtute, a plecat în pace către Domnul, Care i-a cinstit ieşirea [din trup] cu multe semne şi minuni.

_____________________

[17] Ps. 16,7.

^[18] Ps. 9,34.

^[19] Nivelul apelor Nilului creştea pe durata verii, când râul îşi ieşea din matcă şi iriga astfel cul­turile din zonele învecinate. De aceea, atunci când apa râului nu creştea, se petreceau pagube însemnate din pricina uscăciunii.

^[20] Idololatrilor, păgânilor.

^[21] Studiu duhovnicesc; citirea şi, totodată, strădania de a pricepe înţelesurile scrierilor sfinte. În fragmentul de faţă al Patericului trebuie să se ţină cont de faptul că, pentru monahii din pustia egipteană, cărţile nu erau un obiect totdeauna la îndemână. Cel mai adesea călugării învăţau pe de rost citate din Scriptură, pe care le intonau repetat, cugetând la sensul lor.

Fragment din cartea EVERGHETINOS – Ediția întâi 2007  Sfânta Mare Mănăstire Vatoped vol. I, Tema 1 – Editura „Metropolis Press”, Atena, Grecia, 2007.