Nimeni nu trebuie să deznădăjduiască vreodată, ci chiar dacă a păcătuit mult, ci cu pocăință să aibă nădejde în mântuire ( II )

6. Din Pateric

Un altul la fel, pocăindu-se, s-a retras pentru a trăi în isihie. I s-a întâm­plat, însă, să se lovească îndată de o piatră şi să-şi rănească piciorul; iar din rană să-i curgă atâta sânge, încât să leşine şi să-şi dea sufletul. Vin, dar, diavolii voind să îi ia sufletul. Şi le grăiesc lor îngerii: „Luaţi aminte la piatră şi vedeţi sângele pe care l-a vărsat pentru Domnul”. Şi zicând îngerii acestea, sufletul lui s-a iz­băvit.

*

       Unui frate căzut în păcat i s-a arătat Satana şi îi zice: „Nu eşti creştin”. Iar fratele îi răspunde: „Oricine aş fi, oricum sunt mai bun ca tine”. Zice iarăşi diavolul: „Îţi spun, în iad vei merge”. Şi răspunde fratele: „Nu eşti tu judecătorul meu, nici Dumnezeul meu”. Şi neizbutind nimic, diavolul a plecat. Iar fratele s-a pocăit cu adevărat înaintea lui Dumnezeu şi s-a făcut iscusit.

*

       Un frate stăpânit de întristare a întrebat pe un Bătrân: „Ce să fac? Căci îmi vin gânduri, care îmi spun: «Te-ai lepădat fără rost de lume, nu poţi să te mântuieşti»”. Şi a răspuns Bătrânul: „Chiar dacă nu putem să intrăm în pămân­tul făgăduinţei, e mai de folos să ne cadă mădularele în pustie, decât să ne în­toarcem în Egipt”[9].

*

      Un alt frate l-a întrebat pe acelaşi: „Părinte, ce vrea să zică proorocul cu vorbele: Nu este mântuire lui întru Dumnezeul lui[10]?” Şi a zis Bătrânul: „Înţelege prin aceasta gândurile de deznădejde, care sunt strecurate de draci celui ce pă­cătuieşte. Ele îi zic acestuia: «De acum înainte nu este mântuire pentru tine la Dumnezeu», încercând astfel să-l prăbuşească în deznădejde. Pe aceste gânduri trebuie să le luptăm, zicând: Domnul este scăparea mea, va scoate din laţ picioa­rele mele[11]”.

*

       A istorisit unul dintre Părinţi că în Tesalonic era o mănăstire de maici. Iar una dintre ele, prin lucrarea vrăjmaşului de obşte, a plecat din mănăstire şi a căzut în curvie. A rămas desfrânându-se astfel destulă vreme, iar apoi s-a căit, cu împreună-lucrarea iubitorului de oameni Dumnezeu, şi s-a întors la obştea sa. Căzând, însă, înaintea porţilor mănăstirii, s-a săvârşit.

       Unuia dintre sfinţi i s-a descoperit moartea ei; şi a văzut pe sfinţii îngeri venind să îi ia sufletul şi pe diavoli urmându-i. Au început să vorbească unii cu alţii, iar sfinţii îngeri ziceau: „A venit cu pocăinţă”, în vreme ce diavolii grăiau împotrivă: „Nouă a slujit atâta vreme şi a noastră este; de altminteri, nici n-a ajuns să intre în mănăstire; cum ziceţi că s-a pocăit?” Iar îngerii au zis: „De când a văzut Dumnezeu vrerea ei înclinând spre aceasta, i-a primit pocăinţa. Ea era stăpână peste pocăinţa ei, prin scopul pe care şi-l pusese în gând; viaţa sa, însă, se afla în puterea Stăpânului a toate”. Fiind ruşinaţi cu cuvintele acestea, diavolii au plecat. Iar cel ce a văzut descoperirea le-a povestit-o celor de faţă.

*

        A zis Avva Alonie: „De vrea omul, de dimineaţa până seara ajunge la măsură dumnezeiască”.

*

       A întrebat un frate pe Avva Moise, zicând: „Iată, un om bate pe robul său pentru o greşeală pe care a făcut-o. Ce va zice robul?” A răspuns Bătrânul: „Dacă este un rob bun, va zice: «Miluieşte-mă, am greşit!»” A zis fratele: „Nimic altceva [nu trebuie] să zică?” Şi Bătrânul: „Nimic. Căci în clipa în care se învi­novăţeşte pe el însuşi şi zice «Am greşit!», de îndată domnul lui se milostiveşte de dânsul”.

*

       Un frate a zis către Avva Pimen: „De cad în vreun păcat nenorocit, mă roade gândul şi mă învinuieşte că am căzut”. Îi spune Bătrânul: „Dacă omul zice «Am păcătuit», în ceasul în care cade în greşeală, de îndată [gândul] încetează”.

*

      Unei tinere pe nume Taisia i s-au săvârşit părinţii şi a rămas orfană. Iar ea a făcut din locuinţa ei casă de oaspeţi pentru Părinţii din Schit şi pentru multă vreme i-a primit pe aceştia acolo şi le-a slujit. Apoi, cum îşi sfârşise averea, a început să fie strâmtorată şi, lipindu-se de ea oameni netrebnici, au îndepărtat-o de la vrerea ei cea bună. De atunci îşi ducea viaţa în chip rău, într-atâta încât a ajuns să stea şi într-o casă de pierzanie.

       Părinţii s-au întristat mult auzind acestea şi, chemându-l pe Avva Ioan Colov, i-au spus: „Am auzit despre sora cutare că trăieşte josnic. Ea, atunci când a putut, şi-a arătat dragostea pentru noi; deci şi noi acum să-i ajutăm după putinţă. Osteneşte-te până la dânsa şi, după înţelepciunea pe care ţi-a dat-o Dumnezeu, rânduieşte cele ale ei”.

       A venit, deci, Părintele la ea şi i-a spus bătrânei de la poartă: „Dă de veste stăpânei tale că sunt aici”. Ea însă l-a izgonit, zicând: „Voi dintru început i-aţi prăpădit averea; şi, iată, acum e săracă”. Zice Bătrânul: „Tu doar spune-i, căci am să-i fiu de mult folos”. Atunci bătrâna a urcat şi i-a vestit despre Părinte. De îndată ce a auzit, tânăra şi-a zis: „Călugării aceştia cutreieră neîncetat ţărmul Mării Roşii şi găsesc mărgăritare”. S-a împodobit, deci, s-a aşezat în pat, şi i-a zis portăresei: „Adu-l la mine”.

       Avva Ioan a intrat şi s-a aşezat lângă dânsa. Apoi a privit cu luare aminte la chipul ei şi i-a zis: „Cu ce ţi-a greşit Iisus de ai ajuns aici?” Ea, auzind, a îngheţat toată. Iar Bătrânul, plecându-şi capul, a început să plângă cu suspine. Şi fata îi zice: „Avva, de ce plângi?” Iar el şi-a ridicat ochii, apoi şi-a plecat iarăşi capul şi a zis: „Văd pe diavolul jucând pe chipul tău şi să nu plâng?” I-a spus tânăra: „Este pocăinţă, Avva?” Iar Bătrânul a zis: „Da”. Şi ea din nou: „Ia-mă unde voieşti”. Şi el a zis: „Să mergem!” Iar ea s-a ridicat numaidecât ca să-i urmeze. Bătrânul a luat aminte că nu a poruncit nimic pentru casa ei şi s-a minunat.

       Când s-au apropiat de pustie, i-a prins seara. Bătrânul i-a făcut un mic căpătâi, l-a pecetluit [cu semnul crucii] şi i-a zis: „Dormi aici”. Făcând şi pentru dânsul unul, puţin mai departe, şi-a împlinit rugăciunile şi s-a culcat. Pe la miezul nopţii s-a trezit şi a văzut o cale luminoasă, proptită de la cer până la dânsa, şi pe îngerii lui Dumnezeu, înălţându-i sufletul. Sculându-se, s-a îndreptat spre ea şi a îmboldit-o cu piciorul. Când a cunoscut că era moartă, s-a aruncat cu faţa la pământ, rugându-se lui Dumnezeu. Şi a auzit un glas care zicea că un singur ceas al pocăinţei sale a fost mai bine primit decât pocăinţa multora, îndelungată dar lipsită de ardoare.

  1. Despre fericitul Pavel cel Simplu, care a fost ucenic al Sfântului Antonie

       Au povestit Părinţii un lucru ca acesta: Pavel cel simplu s-a dus odată la o mănăstire pentru cercetarea şi folosul fraţilor şi, după obişnuita bineţe, a mers cu ei la biserică pentru a săvârşi slujba. Stând înaintea porţilor locaşului, lua aminte la fiecare din cei care treceau cu ce fel de suflet intră; căci avea şi acest dar de la Dumnezeu, să vadă pe fiecare cum este la suflet, aşa cum noi ne vedem unii pe alţii după înfăţişare. Văzându-i pe toţi cu privirea luminoasă şi chipul vesel şi pe îngerul fiecăruia bucurându-se de acela, se bucura şi el şi mulţumea lui Dumnezeu.

       Mai apoi vede pe cineva intrând cu chipul înnegrit şi cu tot trupul întune­cat. Diavoli îl ţineau de fiecare parte şi îl trăgeau spre ei de căpăstrul cu care îl legaseră. Iar îngerul lui îl urma de departe, mâhnit şi amărât.

       Văzând acestea, Bătrânul a lăcrimat; şi, bătându-şi pieptul cu mâna, s-a aşezat înaintea bisericii, plângând amarnic pe fratele ce i se arătase astfel. Fraţii, văzându-i schimbarea grabnică şi tânguirea îndurerată, s-au apropiat şi l-au în­trebat, [vrând] să afle pricina, rugându-l totodată să li se alăture la slujbă. Dar el nu i-a ascultat şi a rămas afară, jelindu-l în acest chip pe frate.

       Terminându-se slujba şi ieşind fraţii, Pavel iscodea iarăşi pe fiecare, voind să cunoască în ce chip ies. Vede pe bărbatul acela, care, înainte de a intra, i se arătase negru la faţă, cu tot trupul întunecat şi înconjurat de diavoli, ieşind din biserică cu faţa luminoasă şi cu trupul strălucind. Diavolii îi urmau de departe, iar sfântul înger îi stătea aproape şi se bucura mult de el. Văzând acestea pe neaşteptate, Pavel a sărit în sus cu uimire şi, plin de bucurie, îl binecuvânta pe Dumnezeu, strigând: „O, negrăita iubire de oameni şi bunătate a Stăpânului nos­tru!” Apoi s-a urcat în fugă pe o ridicătură înaltă şi a strigat: „Veniţi de vedeţi faptele lui Dumnezeu, cât sunt de înfricoşătoare şi pline de toată minunăţia!”

       S-au adunat toţi degrabă ca să audă ce va spune. Şi le-a povestit Cuviosul Pavel cele văzute când a intrat fratele şi, iarăşi, când a ieşit. Apoi l-a chemat pe frate să lămurească înaintea tuturor o aşa de mare schimbare. Iar el a înfăţişat fără sfială cele despre sine, zicând: „Eu sunt om păcătos şi până acum am trăit în desfrânare. Însă când am intrat acum în sfânta biserică a lui Dumnezeu, am auzit pe proorocul Isaia, mai degrabă pe Dumnezeu grăind prin el: Spălaţi-vă, curăţiţi-vă; lepădaţi răutăţile din inimile voastre, înaintea ochilor Mei învăţaţi-vă să faceţi binele; şi de vor fi păcatele voastre ca purpura, ca zăpada le voi albi. Şi dacă veţi vrea şi veţi asculta de Mine, veţi mânca bunătăţile pământului[12]. Auzind acestea, m-am străpuns la inimă şi, suspinând din adâncul sufletului, am zis către Dumnezeu: «Stăpâne, Doamne Dumnezeule, Cel ce ai venit în lume să mântuieşti pe păcătoşi, acestea pe care le-ai făgăduit acum prin proorocul Tău, împlineşte-le şi cu mine păcătosul şi nevrednicul. Căci, iată, îţi făgăduiesc, cunoscătorule de inimi Dumnezeu, că mă lepăd de toată fărădelegea şi fapta de ruşine la care am robit. Şi, cu ajutorul Tău, n-am să mai adaug la acestea, ci Ţie, iubitorului de oameni Dumnezeu, îţi voi sluji cu toată puterea mea». Cu aceste legăminte am ieşit din biserică, hotărât să le împlinesc şi prin fapte, cu ajutorul harului de sus”. După ce a spus fratele acestea, toţi cei care auziseră au adus mulţumită lui Dumnezeu, Cel care voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină[13].

  1. Din Pateric

        A zis un Bătrân: „După cum cositorul înnegrit iarăşi străluceşte, la fel şi credincioşii, chiar de se înnegresc păcătuind, iarăşi strălucesc pocăindu-se. Poate din cauza aceasta, credinţa a fost asemuită cu cositorul”.

  1. A Sfântului Efrem [Sirul]

       Ia aminte frate că pe nevoitori vrăjmaşul îi luptă în felurite chipuri. Astfel dar, înainte de a fi săvârşită fărădelegea, o micşorează în ochii acestora foarte. Şi mai cu seamă pofta desfătării trupeşti într-atât de măruntă o arată înainte de a se înfăptui, încât aproape că îi pare fratelui cu nimic deosebindu-se de a vărsa pe pământ un pahar cu apă rece. Odată săvârşită, cel viclean înalţă tare fărădelegea în faţa celui ce a păcătuit, ridicând împotriva lui mii de valuri de gânduri, pentru ca, scufundând mintea fratelui, să-l târască pe acesta în adâncul deznădejdii.

        Aceste uneltiri ale vrăjmaşului ştiindu-le mai dinainte, iubite, ia aminte să nu fi înşelat de el şi să păcătuieşti. Dacă, însă, vei cădea în vreo greşeală, să nu stărui într-însa, deznădăjduind de a ta mântuire, ci ridică-te şi întoarce-te către Domnul Dumnezeul tău şi îţi va fi iertător. Căci îndurător şi milostiv este Stăpânul nostru, îndelung-răbdător şi mult milostiv, iar pe cei ce se pocăiesc cu adevărat nu îi leapădă, ci îi primeşte grabnic şi cu bucurie.

       Când îţi spune vrăjmaşul: „Eşti pierdut! Nu te mai poţi mântui!”, tu să-i zici: „Eu am Dumnezeu milosârd şi îndelung-răbdător şi nu deznădăjduiesc de mântuirea mea. Cel care ne-a dat poruncă de şaptezeci de ori câte şapte a ierta aproapelui, cu mult mai vârtos El însuşi iartă păcatele celor ce cu tot sufletul se întorc către Dânsul”. Şi astfel, cu harul lui Dumnezeu, se va îndepărta de la tine războiul.

  1. A lui Avva Isaia

       De te-ai lepădat de lume şi te-ai dat lui Dumnezeu pentru a te pocăi, nu-ţi lăsa cugetul să te necăjească cu amintirea păcatelor de mai înainte, gândind că nu ţi se iartă. Nici să nu dispreţuieşti poruncile Domnului, căci atunci nici păca­tele de odinioară nu ţi le iartă.

        Fii cu trezvie, frate, la duhul ce aduce omului întristare; căci multe sunt cursele lui, până când te face fără putere. Întristarea cea după Dumnezeu este bucurie, căci te vezi pe tine însuţi stând în voia lui Dumnezeu. În vreme ce gân­dul care îţi spune: „Unde poţi fugi? Pocăinţă nu ai!”, este vrăjmaş [şi luptă] până îl face pe om să lepede înfrânarea. Întristarea cea după Dumnezeu nu-l asupreş­te pe om, ci îi spune: „Nu te teme! Încearcă iarăşi!”; căci ştie că omul e lipsit de putere şi îl întăreşte. În faţa gândurilor care îţi vin, să ai inimă înţeleaptă şi nu te vor mai apăsa; căci pe cel ce se teme de ele îl zdrobesc sub povara lor. Puterea celor care vor să dobândească virtuţile este aceasta: atunci când cad să nu-şi piardă curajul, ci ia­răşi să fie cu băgare de seamă. Iar bunătatea lui Dumnezeu se vădeşte prin faptul că, în orice ceas s-ar întoarce omul de la păcatele lui, îl primeşte cu bucurie şi nu-i socoteşte greşelile de mai înainte, aşa cum e scris despre fiul risipitor[14]. Acesta, după ce a lăsat hrana porcilor, adică voile sale cele trupeşti, s-a întors la Tatăl său cu smerenie; de aceea şi Tatăl l-a primit şi a poruncit îndată să-i fie dat veşmântul curăţiei şi arvuna înfierii, pe care o dăruieşte Sfântul Duh. Căci Stăpânul nostru este milostiv şi vrea ca omul să se întoarcă, după cum a spus: Amin, amin zic vouă că bucurie se face în cer pentru un păcătos care se pocăieşte[15].

       De vreme ce avem, fraţilor, asemenea milă şi bogăţie a îndurărilor Sale, din toată inima să ne întoarcem către Acesta, iar El cu iubire de oameni ne va primi şi ne va face părtaşi vieţii veşnice. Dar odată întors, veghează-ţi inima şi nu te lenevi zicând: „Cum să pot eu, om păcătos, să păzesc toate virtuţile?” Căci nu cere aceasta [dintr-o dată] de la tine pocăinţa. Atunci când se întoarce omul la Dumnezeu, părăsindu-şi păcatele, îndată pocăinţa îl naşte din nou, îi dă, ca unui prunc, lapte din sfinţii ei sâni şi îl creşte asemenea unei maici iubitoare. Cât timp pruncul se află la pieptul mamei sale, aceasta îl păzeşte neîncetat de tot răul şi, atunci când plânge, îndată îi dă sânul ei; apoi îl şi pălmuieşte uşor, după măsura puterii lui, înfricoşându-l, ca să primească laptele ei cu teamă şi să nu aibă inima semeţită. Dacă plânge, se milostiveşte de el, căci este sânge din sângele ei; îl mân­gâie, îl sărută, îl îngrijeşte până când primeşte [iarăşi] sânul ei.

       De i se arată pruncului aur, argint, mărgăritare sau orice alt lucru de pe lume, se uită la ele, însă, aflându-se la pieptul maicii, toate le trece cu vederea pentru a se împărtăşi de sânul ei. Tatăl nu-l mustră pentru că nu lucrează, sau nu merge la război cu duşmanii lui; ştie, dar, că este mic şi nu-i în putere; are pi­cioare dar nu poate sta pe ele, mâini are, însă nu poate ţine armele. Sunt aşadar îndelung-răbdători părinţii cu acesta până când se face mare.

        Crescând puţin şi devenind copil, de vrea să se lupte cu altul şi acela îl trân­teşte la pământ, tatăl nu se mânie pentru aceasta, ştiind că încă este copil. Când, însă, se face bărbat, osârdia îi va ieşi la iveală dacă-i va duşmăni pe vrăjmaşii tatălui său. Şi atunci tatăl îi încredinţează averea sa pentru că este fiul lui.

       Dacă, însă, după atâta trudă cu care s-au ostenit părinţii pentru acesta, când creşte se ticăloşeşte, îi urăşte, nu-i pe potriva bunului lor neam, ci leagă prietenii cu vrăjmaşii acestora, atunci încetează a-i mai fi milostivi şi îl alungă din casa lor, dezmoştenindu-l.

       Şi noi, fraţilor, să ne îngrijim a rămâne sub acoperământul pocăinţei şi să primim lapte de la sfinţii ei sâni, pentru ca aceasta să ne hrănească; şi să ducem jugul ei care să ne deprindă cu înţelepciunea, până când ne vom naşte din nou întru voia lui Dumnezeu, ajungând la starea bărbatului desăvârşit, la măsura vâr­stei deplinătăţii lui Hristos[16].

_____________________

[9] Cf. Nm.14,29; Evr.3,17.

[10]  Ps. 3,2.

[11] Ps. 17,3; 24,15.

[12] Is 1, 16-19

[13]1 Tim. 2,4.

[14] Lc. 15,17-22.

[15] Lc. 15,7.

[16] Ef. 4,13.

 

Fragment din cartea EVERGHETINOS – Ediția întâi 2007  Sfânta Mare Mănăstire Vatoped vol. I, Tema 1 – Editura „Metropolis Press”, Atena, Grecia, 2007.

Total
57
Shares
Previous Post

Despre descoperirea dumnezeiască (I)

Next Post

Despre descoperirea dumnezeiască (II)

Related Posts