Odată a mers la o Biserică a Atenei la slujba Acatistului. Din păcate, preotul enoriei de îndată ce l-a văzut, l-a prins în discuție și nu l-a lăsat deloc pe toată durata slujbei. „Binecuvântatul”, spunea mai târziu, „nu și-a închis gura. Nu puteam fi atent deloc la slujbă. Cu toate acestea, nu i-am spus nimic, ca să nu-l jignesc. Astfel, când ne-am întors acasă, am dat binecuvântare, și am făcut singur toată slujba Acatistului”.
***
În timpul vizitelor la casele oamenilor, care nu erau fii ai lui duhovnicești apropiați, nu începea direct să dea cuvânt de învățătură sau să catehizeze. Ci discuta împreună cu ei lucruri simple ale vieții de toate zilele și numai dacă i-o cereau, dădea sfaturi sau dezvolta diferite teme teologice.
***
Mulți oameni, pe durata bolii lui îi dădeau diferite alifii cu îndemnul să le folosească pentru ameliorarea durerilor. Le primea și le folosea o dată, de două ori, ca să nu-i mâhnească, precum a spus unuia dintre medicii lui, care îl sfătuia să nu le ia deoarece nu-l ajutau în cazul lui.
– Fiule, oamenii le aduc din dragoste. De ce să-i amărâm, lepădând această dăruire a lor? Nu e corect.
Extras din cartea Crâmpeie de viață – Arhim. Epifanie Teodoropulos, Editura Evanghelismos.
