Noi de partea cui vom fi?

S-au înmulţit lucrurile până la refuz. Lucruri de consum, dar şi formele nesfârşite ale divertismentului. Şi, în definitiv, nu lucrurile în sine sunt mai multe, ci proiecțiile lor teleecranizate. S-ar putea spune că visele sunt mai multe, dar nici acesta nu este adevărul deplin. Da, sunt mult mai multe visele (şi coșmarurile), dar nu sunt ale noastre. Oamenii, din păcate, nu mai au propriile vise de când nu mai folosesc lucruri făcute de ei înșiși, ale căror măsuri şi sensuri să fie date de propriile lor mâini. Toate sunt proiecţii, prelungiri ale altor minţi, care nu fac altceva decât să producă vise, fără niciun scrupul, plătite pentru asta nu numai cu bani, ci şi cu celebritate şi droguri de orice fel. Lor li se permite orice, căci visează pentru noi. Dar, în fond, nici ei nu-şi trăiesc propriile vise, propriile vieţi, fiind ei înşişi cuplaţi la o fabrică de vedenii, care poate nici nu este din lumea aceasta.

Şi astfel, oamenii trăiesc de parcă nu ar trăi, trăiesc niște vieţi virtuale, tot mai mult uniformizaţi în gândire, în reacţii, în sentimente, în emoţii, haotizaţi de ştiri, evenimente, imagini şi simboluri mediatice. E ca şi cum, încetul cu încetul, goliţi de propriile vieți, oamenii din lumea întreagă s-au umplut pe nesimţite de conţinuturi străine, au devenit dependenţi de ele, şi-au pierdut și facultatea de a gândi singuri, de a înţelege singuri, de a simţi fără să fie stimulaţi dinafară. Este democraţie, da ‒ dar „stăpânul” e parcă mai gelos ca oricând; fără el, oamenii nu numai că nu mai sunt lăsaţi să facă nimic, dar chiar nu mai pot face nimic.

Înainte, simpli şi săraci, înconjuraţi mai cu seamă de lucruri făurite de mâinile lor, trăindu-şi propriile vise, ale naşterii, botezului, nunţii şi ale trecerii dincolo, dar și ale meșteșugului, ale sărbătorilor şi ale unui întreg patrimoniu de înţelepciune şi frumos concentrat în poezie şi cântec, în poveşti şi legende, oamenii nu simţeau nevoia să aibă mai mult. Împăcaţi cu lumea şi cu propria soartă, munceau câmpul şi, cu toate că era o muncă repetitivă, ei nu doar munceau, ci își şi visau propriile vise, cântau şi se bucurau. Întreaga lume părea o imensă Biserică şi toate vorbeau aceeaşi limbă a frumosului şi a adevărului, a armoniei şi raţiunii așezate de Dumnezeu în creaţia Sa. Şi, cel mai important, nu se simţeau nici singuri, nici plictisiţi. Ba chiar găseau înlăuntrul lor, undeva, în pacea inimii, un izvor de înţelesuri din care mintea nu mai contenea să se hrănească.

Trăim în afara noastră

Astăzi însă, cuplaţi la realitatea virtuală, oamenii, chiar şi când declară că au credință în Dumnezeu, nu mai sunt în stare să-și simtă sufletul. Trăiesc în visele de care vorbeam, în lucruri exterioare, în comodităţi şi conforturi de plastic, în griji şi plăceri insipide. Trăiesc în afara lor, de parcă nu ar mai avea suflet.

Acesta este momentul în care a venit nu Apocalipsa ‒ deşi va veni şi aceasta tot aşa, dintr-odată, pe neaşteptate ‒, ci Covidul. Un virus micuţ, care pătrunde timid în lume, precum imaginile de pe micul ecran, ca, în numai câteva luni, să o transforme radical. Şi, până la urmă, nu transformările exterioare sunt cele mai importante, ci developările pe care acest virus le-a făcut posibile. Dintr-odată, oamenii au început să se separe, vădindu-și mai bine ca oricând natura sufletelor, a vieţii interioare a fiecăruia.

Andrei Tarkovski, poate cel mai mare regizor al tuturor timpurilor, are o temă foarte dragă lui, pe care o reia în multe din filmele sale. Este frământat de o preocupare esenţială, aceea de a descoperi ce are omul mai adânc în inimă, răspunzând astfel la întrebarea: Ce este omul, de fapt? În filmul „Solaris”, de pildă, acţiunea are loc undeva pe o navetă spaţială, unde se petrece ceva straniu cu cei doi-trei pasageri. Fiecare are experienţa materializării, chiar a întrupării, în vecinătatea sa, a unor fiinţe pe care le purta adânc în inimă. Unuia i se întrupează soţia pe care o iubise mult, dar care murise cu mulţi ani în urmă, în vreme ce altuia i se întrupează un pitic urât şi răutăcios, fiinţă pe care o ascundea undeva, în sufletul său. La fel, în filmul „Călăuza”, unul dintre personaje, deşi se dusese în „Zona” misterioasă ca să afle ajutor pentru fratele său bolnav, găsește acolo un sac cu bani, căci, se pare, adânc, înlăuntrul său, era mai puternică patima iubirii de argint decât dragostea pentru fratele.

Aşa şi cu acest Covid. Din păcate, multe spaime, neîmpliniri, neputinţe şi urâciuni ale sufletului omenesc au ieşit la suprafaţă. Mai întâi de toate s-a dovedit, mult mai concret decât până acum, că lumea, în cea mai mare parte a ei, are un nou dumnezeu ‒ nu pe Hristos, ci opinia publică întruchipată în mass-media. De ea ascultă omul recent mai mult decât putea asculta de Dumnezeu omul religios odinioară. Lucrul acesta îl spunea Lippman la începutul secolului al XX-lea, dar niciodată până acum nu s-a probat atât de bine. De fapt, nici nu se poate spune că este vorba de ascultare ‒ și tocmai în aceasta stă gravitatea situației. Este vorba de o dependenţă puternică de acel for de conştiinţă exterior, devenit interior prin vizionare, de-a lungul timpului, la care oamenii fac apel în mod subconştient. Cu alte cuvinte, acel flux de imagini şi emoţii, de ştiri sau sentinţe internalizate de-a lungul anilor devin propriul orizont sufletesc, viaţa mulţimilor care vor urma până la capăt indicaţiile, pentru că altfel nu mai pot, pentru că nu mai au reazăm şi scăpare nici măcar în propriul lor for lăuntric.

Aşa se explică de ce oamenii nu se vor mai întoarce la munca pământului nici când nu vor mai avea de mâncare. Aceasta explică de ce oamenii fac ascultare și nu mai ies din casă chiar dacă simt că înnebunesc sau poartă măştile chiar şi când simt că se sufocă. Sunt prizonieri ai acestor reglementări și ordine, care nu mai vin de data aceasta din afară, ca în trecut, ci dinlăuntru, fără a mai avea puterea să li se opună.

Pentru cine nu este familiarizat cu experimentul reeducării din lagărele comuniste, la noi cunoscut ca „Experimentul Piteşti”, să amintim că acolo se ajunsese cam tot la același rezultat. Prin frică şi teroare, prin chinuri fără sfârşit şi alte inginerii psihologice, între care dărâmarea tuturor sistemelor de adevăr şi încredere, mulţi dintre deţinuţi ajunseseră să-şi tăgăduiască credinţa, să-şi defăimeze soţiile, mamele sau taţii, sau să-şi trădeze prietenii cei mai apropiaţi. Și făceau aceasta aproape inconştient, fără să-şi dea seama unde se termină ordinul şi începe propria iniţiativă. În numai câţiva ani, unii s-au transformat în nişte monştri, sistemul reuşind să restructureze psihicul şi chiar sufletul omenesc.

Dar, după cum observa Ioan Ianolide ‒ unul dintre supravieţuitorii acestei reeducări, mai târziu adevărat isihast şi profet al vremurilor ce aveau să vină ‒, ceea ce s-a realizat la Piteşti cu forţa se petrece astăzi prin ingineriile mediatice, cu ajutorul Serviciilor Secrete și al culturii de consum. Terorizați că vor pierde hrana patimilor (devenite adevăraţi tirani interiori), oamenii vor ajunge cât se poate de obedienţi, de servili, de dispuși să apere Noua Ordine. Nu numai că nu i se vor putea opune, dar nici nu vor vrea să o facă, pentru că asta ar însemna să renunţe la tot, la toată minciuna cu care s-au hrănit de-a lungul anilor şi să-şi supună astfel viaţa unei crize ‒ o criză la care nu văd soluţia, pentru că nu mai simt, prin lucrarea harului, încredinţarea că toate sunt în mâna Dumnezeului Celui Viu.

Măsura credinței noastre

În acest context, masca devine un adevărat simbol al supunerii necondiţionate, al înregimentării în armatele celor fără de chip, pe de o parte, chinuiţi de rolul asumat, dar, pe de alta, liniştiţi la gândul că aşa vor avea o şansă în plus la viaţă, că vor trăi mai mult şi vor suferi mai puţin. Îmi amintesc aici cuvintele unui consumator de droguri, care îmi spunea că plăcerea e numai la început, de la un moment încolo rămânând doar fuga de spectrul durerii, al sevrajului, al anxietăţii, a ceva ce nu poate fi zugrăvit în cuvinte ‒ neliniştea în sine, ca ceva de sine stătător, ca un adevărat vierme care nu mai adoarme. De exact această nelinişte se împărtăşesc toţi cei dependenţi de ştirile micilor ecrane. Iar, după ei, soluţia nu este alta decât ascultarea ‒ adică, simbolic vorbind, purtarea măștii.

Da, masca este un simbol. Dintotdeauna a simbolizat teatrul şi a fost asociată ritualurilor, în majoritatea cultelor păgâne. Prin mască, omul renunţă la persoana sa în favoarea unui personaj colectiv, a unui zeu sau monstru, a unui rol (altul decât propriul rol), cel puţin în teatru. Masca îţi răpeşte faţa, iar masca modernă merge şi mai departe, acoperind şi gura, ca simbol al supunerii, al tăcerii. Şi nu mă refer la acea mască purtată într-un loc unde contaminarea poate fi iminentă, ci la masca purtată în propria maşină, pe stradă sau în locurile cele mai intime, unde nu se mai poate spune că există pericolul de contaminare.

Deci nu mai vorbim aici de un mijloc de protecţie împotriva unor agenţi patogeni, ci de un reflex interior, de obsesia de a nu ieşi din rând, de a nu pierde sentimentul securităţii indus de mass-media, de a nu pierde atât de fragilul sentiment de siguranţă şi a cădea pradă neliniştii. În acest context, Covidul este nu numai un virus, un mesaj înscris într-un ARN destinat să ne zăpăcească celulele, ci şi un turnesol aruncat peste lume pentru a ne arăta unde ne aflăm. El a separat apele mai mult decât orice până acum în istoria recentă a lumii. Ne-a arătat cine Îl iubeşte pe Dumnezeu mai mult decât iubește lumea, cine-şi iubeşte sufletul mai mult decât pe Hristos. A despărţit pe părinţi de copii şi pe copii de părinţi, a creat o solidaritate în minciună, dar şi una, mai mică, în adevăr. Ne-a arătat măsura credinţei noastre prin confruntarea cu frica de moarte, dar şi a capacităţii noastre de a mărturisi. Sau, dimpotrivă, ne-a arătat că foarte mulţi vor renunţa la cele ale credinţei şi ale Bisericii pentru ascultarea de puterile lumii, în spatele cărora, mai mult ca niciodată, se zăreşte antihristul.

Virusul acesta, ca un negativ al Mântuitorului Hristos, a venit în lume pentru a vădi starea lumii, dar şi pentru a proclama o Nouă Ordine așa-zis medicală ‒ dar, de fapt, orwelliană. Ce învăţăm noi, creştinii, din aceasta? Că nu se poate trăi şi cu Dumnezeu şi cu mamona, că o viaţă cu ochii şi urechile la micul ecran, televizor, facebook ‒ sau, general vorbind, internet ‒ nu poate decât să ne pună pe frecvenţa lumii, a antihristului care va veni. Că viaţa noastră e în mâinile lui Hristos şi că nimic nu va avea putere asupra ei, dacă Domnul nu va îngădui aceasta, iar frica însăşi este un simbol al morţii, o putere a ei asupra noastră. Că a venit vremea să ne mărturisim credinţa, împărtăşindu-ne din belşug din harul Domnului, că nu peste mult timp aceasta va însemna chiar o prigoană făţişă. Că am pierdut enorm de mult timp toţi anii aceştia, nehrănindu-ne cu hrana cea tare a vieţii în Hristos pentru a fi pregătiţi acum. Dar încă nu e prea târziu.

Aşadar, credem că, prin Covid, lumea ‒ cel puţin lumea ortodoxă care Îl are pe Hristos în mijlocul Bisericii ei ‒ nu are decât de câştigat. Este un fel de pregustare a încercărilor ce vor veni, a provocărilor la mărturisire sau la lepădare. Oricum, lumea a fost trezită din somn. Pentru unii însă, trezirea va însemna lepădarea a toate pentru Domnul şi, ca urmare, foarte multă bucurie şi har, iar pentru alţii, o îndepărtare de Hristos, pentru a asculta de logica lumii configurată mediatic şi, ca urmare, o mare întristare, frică şi totodată înverşunare împotriva celor care nu sunt ca ei. Din păcate, aceştia, precum se vede, vor fi cei mulţi, pentru a se adeveri astfel cuvântul Domnului care spune: „Oare când voi veni voi mai găsi credinţă pe pământ?” cf. Luca 18:8. Întrebare la care fiecare dintre noi trebuie să-și găsească propriul răspuns.

Dar noi, fiecare în parte, de partea cui vom fi atunci?

Gheorghe Fecioru

Sursa: http://www.familiaortodoxa.ro/