La ora la care scriu aceste rânduri, sunt la nici 48 de ore distanţă de când am revenit dintr-un pelerinaj în Ţara Sfântă. Am fost un grup numeros, adică 60 de pelerini plus ghidul – mai mulţi nici nu încap în cel mai mare autocar disponibil. Gândul tuturor: de a merge şi la modul propriu pe urmele Mântuitorului. De altfel, denumirea de Ţara Sfântă implică o geografie care, înainte de a fi una fizică, este una duhovnicească.
Prezenţa şi lucrarea mântuitoare acum două milenii a Fiului lui Dumnezeu – deopotrivă şi Fiul Omului – au atras cu sine şi această denumire binecuvântată. Când spunem Ţara Sfântă sau Locurile Sfinte nu ne referim la statul Israel sau la Autoritatea Palestiniană (sub administrarea căreia se află, de exemplu, Betleemul sau Ierihonul). Am făcut această precizare pentru că am sesizat o anumită confuzie şi/sau nedumerire cu privire la folosirea sintagmei ce vizează toate locurile căutate de pelerinii creştini în Orientul Mijlociu.
Sincer să fiu, ce m-a convins să revin într-un astfel de pelerinaj a fost faptul că, spre deosebire de precedentele călătorii, acum puteam participa şi la sărbătoarea Schimbării la Faţă chiar pe Muntele Tabor (numit aşa, deşi abia depăşeşte 500 de metri). Nu în ultimul rând, îmi doream să fiu şi eu martor ocular al uneia dintre cele trei minuni care se repetă anual în Ţara Sfântă. Se repetă e un fel de a spune. Nu e vorba despre o repetiţie mecanică, la indigo, ci despre o manifestare diferită, dar cam pe aceleaşi coordonate.
Despre aceste trei minuni se cunosc puţine lucruri. Poate şi pentru că ele au intrat într-un soi de firesc, nemaimirând nici măcar pe necreştini, sau poate pentru că nu avem neapărat nevoie de minuni pentru a crede în Mântuitorul Iisus Hristos. Căci ce minune mai mare poate fi decât aceea de a primi Trupul şi Sângele Domnului sub forma pâinii şi a vinului în cadrul Sfintei Liturghii? Ce ne poate zgudui mai puternic decât să sesizezi cum o pocăinţă autentică schimbă inimi şi aduce o negrăită pace lăuntrică? De aceea, adesea îmi place să spun că una dintre cele mai mari, dar nespectaculoase – în sensul lumesc al cuvântului – minuni a fost convertirea lui Zaheu (a se citi pasajul de la Luca 19, 1-10).
În ultimii ani, a fost mai intens mediatizată venirea Luminii Sfinte la Sfântul Mormânt, prin faptul că ea a ajuns să devină pentru (din ce în ce mai mulţi) „sursa” iniţială a luminii oferite de clerici în noaptea de Înviere. Faptul că dezvoltarea transportului aerian a permis acest lucru nu scade însă cu nimic valoarea luminii oferite de Sfintele Paşti din candela ce arde mereu pe Sfânta Masă a oricărui Altar ortodox. Celelalte două minuni – întoarcerea apelor Iordanului de Bobotează şi venirea norului pe Tabor de Schimbarea la Faţă – sunt însă extrem de puţin popularizate.
Când a început Împărtăşirea, a coborât din senin, deasupra mănăstirii
În grupurile de pelerini care urcau pe Tabor – foarte mulţi români şi ruşi, puţini arabi, sârbi sau greci – se simţea un freamăt, o emoţie crescândă. Deşi nerostită, stăruia cumva în mintea fiecăruia întrebarea: „Oare se va întâmpla şi anul acesta minunea?”. Am urcat cu pas agale Muntele Taborului, căutând rugăciunea şi pacea lăuntrică, în pofida agitaţiei din jur, a microbuzelor care urcau şi coborau mereu. Atmosfera era aceeaşi pe care o gustăm an de an în orele de dinaintea Învierii – un soi de linişte „încordată”. Parcurs fără grabă, drumul a durat cam o oră şi 10 minute. Am ajuns în timpul Utreniei. Slujba se oficia afară, pe o scenă aşezată în faţa Bisericii. Curtea era plină şi oamenii tot veneau. Cu greu se găsea un loc ca să stea jos cei mai osteniţi. A început Sfânta Liturghie. Deşi temperatura era de peste 20 de grade, uşor-uşor începea să se răcorească. Atât de tare încât unii, mai ales fiind transpiraţi în urma urcuşului, simţeau nevoia să-şi pună câte o haină mai groasă sau o pătură pe ei. Ulterior, aveam să realizez că acest aer răcoros a coincis cu începutul minunii coborârii norului. Spun asta pentru că, la plecare, după ce s-au împărtăşit şi ultimii credincioşi (şi au fost peste o mie care s-au cuminecat), dintr-odată aerul s-a încălzit iar, revenind la temperatura specifică acestei perioade. Se întâmpla cam pe la ora 4 dimineaţa, cam cu o oră înainte de a răsări soarele.
Pentru mine, lecţia cea mai importantă a fost că Dumnezeu este extrem de delicat şi de discret, că sunt multe minuni pe care nu avem ochi să le vedem – deşi există în noi impulsul de a le căuta şi „consuma”, de a le filma, a le fotografia… Se simţea în aerul de pe Tabor o adiere blândă, iar pe faţă puteam percepe ceva ca nişte foarte fine, extrem de fine şi mângâietoare picături, rare, ca de burniţă. Nu m-am gândit însă că acestea erau semne ale coborârii norului. Mă aşteptam să fie ceva mult mai evident. De altfel, după mărturiile celor care au fost prezenţi în anii anteriori, manifestarea acestui nor este diferită. Uneori este ca o ceaţă care cuprinde totul. Alteori vin ca nişte norişori răsfiraţi printre sau pe deasupra pelerinilor. De data aceasta a fost ca un abur extrem de fin care venea în valuri şi aducea multă răcoare şi acele fine picături. A trebuit să-i sesizez prezenţa uitându-mă la lumina unui reflector mai puternic. Când a început Împărtăşirea, a coborât din senin, deasupra mănăstirii, şi un nor ce se mişca repede. Se vedea asta foarte clar în lumina lunii. În acel moment, aproape toţi pelerinii au ridicat telefoanele mobile deasupra capului.
„Nu vine niciodată nor pe Tabor în altă zi din an”
Prezenţa norului a atins şi simţul nostru olfactiv. Sunt persoane care dau mărturie că undeva, în partea stângă cum se intră în incinta mănăstirii, departe de scena pe care se tămâia la momentele cuvenite, au simţit o mireasmă neobişnuită. Personal, când am dat ocol Bisericii, căutând un loc pe unde să-mi duc pelerinii spre a se împărtăşi, am simţit o aceeaşi mireasmă în spatele locaşului de cult, practic în partea opusă celei în care se afla scena.
Sigur, unii ar putea spune că nu a fost nimic minunat, ci doar un fenomen natural combinat cu imaginaţia noastră. Dar avem şi mărturii de la cei ce nu au niciun interes să confirme minunea. Unul dintre şoferii care asigură transportul de la baza muntelui la mănăstire, un arab musulman, a fost întrebat de un preot dacă nu cumva acest fenomen se petrece şi în alte momente ale anului. Aceasta a răspuns – într-o engleză stâlcită, dar fără echivoc: „Nu, abuna (termen pentru cleric sau învăţător – n.m.), doar când e sărbătoarea voastră vine norul. Eu sunt aici de când m-am născut şi nu vine niciodată nor pe Tabor în altă zi din an”.
Una dintre concluziile mele după această experienţă, dar şi după după tot ceea ce am văzut şi trăit la Locurile Sfinte, o voi împărtăşi relatându-vă un mic incident. În noaptea de dinainte de a urca pe Tabor, am slujit Liturghia la Sfântul Mormânt al Domnului, slujbă prezidată de Mitropolitul Ioachim de Helenoupolis. Ieşind să binecuvânteze la momentul marcat de cuvintele: „Doamne, Doamne, caută din cer şi vezi…”, a sesizat mai mulţi credincioşi care filmau cu telefoanele mobile, chiar având şi bliţul aprins. S-a oprit şi a spus cu voce calmă, dar fermă: „Put your phones in your pockets. Let us pray to the Lord!” („Puneţi-vă telefoanele în buzunare. Domnului să ne rugăm!”). Eu mă rog Domnului să nu ajungem timpurile în care o astfel de intervenţie să devină parte obligatorie din slujbă, iar îndemnul Mitropolitului să devină ca una dintre ectenii! Norul de pe Tabor sau orice altă minune – şi câte nu trăim zilnic! – pot fi văzute doar dacă nu e ceaţă pe ochii inimii.
Preot Constantin Sturzu
Sursa: http://ziarullumina.ro
