CRIZA CONȘTIINȚEI DE SINE TEOLOGICE
Prof. Ioan Kornarakis, Universitatea din Atena
Într-o perioadă de timp cum este cea pe care o traversăm astăzi, în care, în general, valorile vieții sunt subapreciate continuu și, de ce nu, ajung să fie anulate, conștiința de sine teologică își arată și ea, nu arareori, semnele unei profunde crize, având ca principală direcție înstrăinarea de fundamentele ei tradiționale și de Sfânt Duh purtătoare.
Fără îndoială, criza conștiinței de sine teologice a existat totdeauna și continuă să fie și astăzi ca o umbră a Bisericii și a teologiei ei. Faptul că elementul principal al mântuirii omului prin Iisus Hristos este credința, atât în Persoana Lui, cît și în forța existențială mîntuitoare a cuvântului evanghelic, face ca să fie evidentă încă devreme, în călătoria istorică a Bisericii prin viaţa lumii, prioritatea acestei credințe înaintea logicii umane și, totodată, prevestește caracterul provocator al acestei priorități pentru pretențiile dominatoare ale logicii lumești. În multe situaţii, mintea teologică, din diferite motive, alunecă înspre alegerea puterii acestei logici lumești ca principal instrument al înțelegerii și tâlcuirii cuvântului evanghelic și patristic.
O astfel de alegere, conștientă sau inconștientă, voită sau nu, constituie cu siguranță esența și cauza principală a crizei conștiinței de sine teologice dintotdeauna, dar mai cu seamă de astăzi.
Epoca noastră, biciuită continuu de curente străine ale unor sisteme şi ideologii filosofice și teoretice, în general, care vizează înstrăinarea lumii de valorile ei tradiționale, oferă de fapt astăzi minții teologice noi provocări și noi susceptibilități către o înstrăinare extremă a ei de premizele tradiționale, adică de Duh insuflate, ale vieții Bisericii și ale teologiei ei.
Totuşi, marea provocare ce conduce către o astfel de înstrăinare provine astăzi de la un mesaj fundamental al filosofiei ce rezultă din aceste sisteme teoretice ale Noii Ere: respingerea și combaterea „vechiului” (orice felul de vechi) pentru predominarea „noului” (orice fel de nou), pe toate planurile, și în toate modurile, de gândire și de viaţă, ale omului contemporan. De altfel, esența și semnificația de bază a acestui mesaj al Noii Ere sunt reprezentate astăzi de filosofia postmodernității, care, aplicată în spațiul Bisericii și al teologiei ei, pretinde continua redefinire a tuturor domeniilor tradiției ei „de la principiile ei cele mai practice până la cele mai teologice”.
Această ofensivă a Noii Ere împotriva „vechiului”, în spaţiul vieții Bisericii, conlucrează la efortul respingerii de către gândirea teologică a moștenirii ei tradiționale duhovnicești, astfel încât astăzi să se proclame că tradiția patristică a Bisericii și-a împlinit menirea ei în „trecut” și, prin urmare, nu mai are nimic nou de oferit în lupta omului contemporan de a înfrunta problemele mari și greu de rezolvat ale existenței.
Acest efort de respingere, dar și de deformare și răstălmăcire metodică a tradiției și învățăturii patristice, se reflectă astăzi și se regăsește în multe texte, nu numai ale unor profesori universitari, ci și ale altor teologi din afara spaţiului academic, dar care cugetă și ei în același duh antitradiționalist cuprins în texte precum cele la care tocmai am făcut referire. Ceea ce trebuie menționat în mod deosebit este trăsătura înșelătoare care predomină în aceste texte: bilingvismul, care funcționează ca instrument al unei credințe ipocrite și, chipurile, al statorniciei în moștenirea învățăturii ortodoxe. Este vorba despre o metodă de acum cunoscută, care lucrează la distorsionarea unor poziții patristice și chiar a unor hotărâri ale Sinoadelor Ecumenice, prin folosire de material patristic, drept care cititorul simplu nu este în stare să perceapă caracterul mincinos și înșelător al distorsionărilor și al răstălmăcirilor acestei comori patristice, și este atras în felul acesta spre acceptarea de idei și concepte care-l dezorientează și-l îndepărtează de autenticitatea duhovnicească a credinței și a vieții Bisericii.
În continuarea acestui material vom enumera câteva exemple de distorsionare și răstălmăcire intenționată a unor poziții fundamentale ale patristicii, și în consecință ale învățăturii evanghelice a Bisericii. Sunt luate în discuție texte teologice ce dovedesc o criză cu adevărat profundă a conștiinței de sine teologice, premergătoare formării unei „noi” ortodoxii, de logică new-age-istă, deshidratată de bogăția harismatică a autenticei și de Dumnezeu iubitoarei Ortodoxii.
Aşadar, astăzi, potrivit cu principiul fundamental definitoriu al formării învățăturii ortodoxiei new-age-iste, „logica severă (!) dă încet-încet locul unei credințe mai mult a inimii, o credință care îl suportă pe aproapele și nu se izolează într-o ideologie etanșă…”. Din acest motiv „cercetarea științifică teologică” se extinde în toate domeniile științei biblice, iar concluziile ei sunt considerate valide din punct de vedere științific pentru toate dogmele, dat fiind că în spațiul acestei științe, „astăzi hotarele ideologice tind să dispară”. De altfel, astăzi „o Ortodoxie mărturisitoare este o Ortodoxie moartă”. La o atare poziționare a contribuit și faptul că dogmele, pentru omul contemporan, sunt „ceva greu de înțeles”, care nu au nimic să-i spună. „Criteriul care îl va deosebi pe creștin de necreștin va fi de acum dragostea, iar nu dogmele”.
Astăzi posibilitatea pe care o avem „pentru determinarea identității Bisericii”, „nu este rezultatul numai al științei teologice…, ci este și rodul fericitei (!) evoluții în spațiul mai larg al științelor umaniste și, în mod special, al științelor sociale și, mai concret, al antropologiei culturale”. Prin urmare, referitor la determinarea identității Bisericii, evoluția științifică în general devine un factor esențial al acestei determinări, dat fiind că: „Identitatea și misiunea Bisericii… nu se află în trecut, în istorie, în tradiție, fie a Apostolilor, fie a Părinților, ci în viitor…”.
„Trecutul” Bisericii, ca ţintă definitorie a teologiei new-age-iste, este lovit cu o deosebită putere în ipostasul hristologic al Bisericii, de vreme ce: „Biserica nu-și trage existența și ipostasul ei din ceea ce este, ci din ceea ce va fi. Adică, nu din prezent sau din trecut, din vreo autoritate a trecutului (nici măcar din evenimentul Hristos – !!!), sau din ceea ce i s-a dat ca instituție, ci din viitor, din eshaton”.
Din moment ce „evenimentul Hristos”, ca autoritate a trecutului, rămâne în afara ipostasului și identității Bisericii, orice alt principiu dogmatic sau adevăr evanghelic este de asemenea expus principiului fundamental new-age-ist al „redefinirii continue” a tuturor în spațiul vieții Bisericii. Nu ştiam până astăzi că toate se pot redefini, chiar și Tainele! În orice caz – „Dumnezeiasca Euharistie care, bineînțeles, ea și numai ea, determină… existența și identitatea Bisericii… postulează o continuă redefinire… pentru că altfel se primejduiește să ajungă un idol mincinos al realității pe care o reprezintă”!!
Însă dogma hristologică este lovită și anulată în inima lucrării de mântuire a lui Hristos, în moartea Sa pe Cruce. „Hristos este «Mântuitorul lumii» nu pentru că S-a jertfit pe Cruce, ștergând în acest chip păcatele lumii, ci pentru că «a înviat din morți»”. De asemenea: „Biserica există nu pentru că Hristos a murit pe Cruce, ștergând păcatele noastre, ci pentru că a înviat din morți”.
De altfel în cadrul tabloului complex al învățăturilor greșite localizate în texte teologice ale epocii noastre, puse în circulație prin metoda bilingvismului și purtând, chipurile, pecetea teologiei patristice, sunt greșit folosite două noțiuni de o semnificaţie fundamentală pentru mântuirea creştinului: noțiunea de păcat și cea de vinovăție.
Încălcarea poruncii de către protopărinți nu a fost păcat, ci simplu o nereușită (ratare a ţintei). „Răul este înțeles totdeauna ca o nereușită; o astfel de nereușită a fost și păcatul primordial”. Apoi: „Teologia patristică a văzut păcatul primordial ca boală și nu a făcut nici o referire la vreo vinovăție moștenită, fără numai la moștenirea stricăciunii și a morții”. Însă „omul, influențat mai ales de duhul juridic și de ordinea juridică, vrea totdeauna să caute în răul manifestat responsabilitate și pedeapsă”.
Astfel noțiunile de păcat și de vinovăție se anulează printr-o referire generală la teologia patristică. Și iată că păcatul a fost botezat ca nereușită în colimvitra crizei conștiinței de sine teologice și se evită cu totul folosirea lui cu semnificația lui evanghelică, în timp ce vinovăția este înfierată întotdeauna unilateral ca odraslă exclusivă a legalismului.
Distorsionarea conceptuală a acestor două noțiuni de bază ale antropologiei și soteriologiei creștine, lasă în suspans, pentru cugetarea teologică, responsabilitatea tragediei cotidianului, de vreme ce această logică new-age-istă se poticnește singură în imposibilitatea rezolvării problemei responsabilității, împletind cunună (!) disperării existențiale – „…foarte multă durere și rău suferim fără să fim vinovați”!
O învățătură greșită (kakodoxie) larg răspândită referitoare la relația dintre creat și necreat pare să se impună în multe abordări teologice. Potrivit cu această „teorie”, „toate creațiile au provenit din neființă, adică din nimic, drept care tind fie spre desăvârșire, fie spre nimic”. Astfel, atunci când creatul nu se unește cu necreatul, el se reduce la zero, revine la nimic, la inexistență. Această „schimbare bună sau rea – nihilistă, se datorează în primul rând însușirii ființelor de a fi schimbătoare. Această însușire nu este rea în sine, deoarece este pricina nu numai a schimbării nihiliste, ci și a desăvârșirii”.
O proiecție a acestea teorii este acea poziție care prezintă moartea sufletului drept „cuvânt patristic”. „Sufletul, potrivit Părinților Bisericii noastre, nu este nemuritor. Este creat… Despărțirea sufletului de trup este o formă de moarte a lui… fără trup este cu lipsă, fără adăpost, cu handicap, aproape irațional. Trupul este sufletul sufletului și fără el este un fel de duh, o fantomă…”. Poziția aceasta este deja dezvoltată într-o teorie larg răspândită, „thnitopsihism”, care se predă într-o țară ortodoxă vecină și este promovată ca o realizare a cugetării teologice grecești contemporane.
În teologia new-age-istă contemporană, referirea la Sfânta Scriptură și la Tradiție, pentru a căuta texte în favoare sau împotrivă în chestiunea hirotoniei femeilor, conduce la „interpretări fundamentaliste”. „Hirotonia femeilor este întâmpinată de către ortodocși în sens pozitiv (de vreme ce) până astăzi nu s-au formulat argumente teologice care să excludă preoția femeilor”. Însă „lucrurile se înrăutățesc când încercăm să ne ascundem încremenirea și inerția noastră făcând apel la Scriptură și la Tradiție. Atunci ușor alunecăm către interpretări fundamentaliste”.
În sfârșit, cel mai revoltător fapt, care adeverește cu neîndoielnică evidență criza conștiinței de sine teologice este așa zisa dovadă „științifică”, susținută cu două teze de doctorat, a ortodoxiei (sic !) celor doi eretici anticalcedonieni, Dioscor și Sever. Cu criterii istorice și patristice, chipurile, cei doi eretici, care au fost condamnați de Sinodul al IV-lea ecumenic de la Calcedon, sunt rebotezați „științific” ortodocși! De altfel profunzimea și amploarea crizei conștiinței de sine teologice rezidă, în acest caz, în faptul că elaborarea acestor două teze de doctorat nu au pricinuit, până astăzi, nici o reacție din partea vreunui organ bisericesc competent (Comisia Sinodală privind ereziile), nici nu a fost comentat de alți specialişti în subiecte dogmatice și istorice în presa bisericească mai ales.
Însă criza conștiinței de sine teologice nu este dovedită și reflectată numai în texte teologice scrise. Ci se adeverește și se exprimă în afară prin comportamente și moduri de viață care părăsesc trăirea ortodoxă autentică. Elemente și trăsături fundamentale ale acestei trăiri, cum ar fi rugăciunea, mersul la biserică, postul și chiar studiul textelor patristice și altele sunt considerate „pietism” și orice referire la aceste noțiuni se face cu dispreț vădit.
Această prelungire a crizei conștiinței de sine teologice în comportamente și moduri de viață care anulează etosul ortodox elementar constituie cu siguranță expresia firească a acestei crize, dat fiind faptul că idei „ortodoxe” pervertite nu pot da naștere la un etos ortodox sănătos. Iar faptul acesta îl validează întrebările clarificatoare ale Sfântului Iacov, fratele Domnului: „Oare izvorul aruncă din aceeaşi vână, şi apa dulce şi pe cea amară? Nu cumva poate smochinul, fraţilor, să facă măsline, sau viţa de vie să facă smochine? Tot aşa, izvorul sărat nu poate să dea apă dulce”. Prin autoritatea logicii comune și de necontestat se adeverește caracterul corespondent al cugetării și al modului de viață, al comportamentului uman. De altfel, în acest caz, este valabil și contrariul, potrivit cuvântului Domnului: „Căci din roadă se cunoaște pomul”. Da. „Vederea sufletului nu rabdă să ascundă patimile, ci se face judecător nemitarnic al celor din ascuns (al celor tăinuite) mustrând dispoziția ascunsă (a inimii) prin ceea ce se întâmplă la vedere.”.
Și după Sfântului Maxim Mărturisitorul, Dumnezeu se arată fiecărui om „potrivit cu părerea ce şi-o face despre El”. Astfel, și celor care trăiesc cu dragoste de Dumnezeu cuvântul evanghelic „li se înfăţişează Treimea ca unitate, ca să le arate existenţa Ei și să-i înveţe în chip tainic modul existenţei Ei”. Însă celor care nu împlinesc condiția de viață evanghelică, Dumnezeu li se arată nu așa cum este El, ci așa cum sunt ei. Prin urmare, cei din urmă teologhisind produc o teologie subiectivă, învăţând de fapt pe alții despre propriul sine.
Sursa: Revista: „PARAKATATHIKI”, martie-aprilie 2004, nr. 35.
