Primatul papal

După terminarea perioadei persecuţiilor, s-au consolidat cele cinci patriarhii istorice primare – Roma, Constantinopolul, Alexandria, Antiohia şi Ierusalimul, iar Biserica lui Hristos şi-a desfăşurat slujirea şi misiunea ei în chipul cel mai democratic şi unitar cu putinţă. Conducătorii bisericeşti din acea perioadă se considerau între ei fraţi întru Hristos şi fiecare îşi păstorea regiunea încredinţată, cu autoritate deplină, în libertate, fideli Sfintei Scripturi şi îndrumărilor apostolice şi patristice de până atunci.

Din raţiuni de cinstire uşor de înţeles, primul loc a fost ocupat de patriarhia Romei, dat fiind că Roma fusese capitala imperiului şi centrul tuturor autorităţilor oficiale. Astfel, a devenit obligatoriu ca sediul patriarhiei Romei să fie legat de oraşul-capitală. Aceasta nu însemna însă că patriarhul Romei avea vreun drept să se amestece în problemele celorlalte patriarhii, indiferent de natura lor. Fiecare patriarh avea dreptul exclusiv să rezolve chestiunile care ţineau de bisericile lor locale şi doar în cazul apariţiei unor abateri dogmatice majore, care năşteau controverse şi dispute, era dator ca, prin intermediul epistolelor, să înştiinţeze şi celelalte patriarhii, pentru luarea măsurilor necesare. Însă, încă din primele secole creştine, s-a evidenţiat o sete pătimaşă de putere a papilor romani, cu tendinţe de dominare şi expansiune faţă de celelalte patriarhii răsăritene. Fiecare papă s-a considerat pe sine superior celorlalţi episcopi şi conducătorul tuturor. Această iubire de putere a papilor, care a fost cultivată aproape 1500 de ani, a explodat ca o bombă la Sinodul I Vatican din 1870. Atunci, în timpul papei Pius al IX-lea, a fost stabilită ca dogmă oficială a bisericii lor chestiunea primatului papal. Astăzi, toţi catolicii, indiferent de ţara în care trăiesc, sunt obligaţi nu doar să o accepte, ci s-o şi creadă ca pe un adevăr de bază al credinţei, fără de care nu există mântuire. Atât de mult a degenerat această problemă în biserica lor, încât nu doar laicii, ci şi clericii de orice rang, atunci când se prezintă în faţa papei, trebuie să îngenuncheze în faţa lui şi să-i sărute papucul!

Această dogmă nu a fost hotărâtă atunci pentru ca pe parcursul timpului să-şi diminueze importanţa. Iată ce declara oficial fostul papă Ioan Paul al II-lea în 1988, în mesajul său cu ocazia zilei internaţionale a păcii: „Ca păstor al bisericii universale, nu mă voi ridica la înălţimea datoriei mele, dacă nu îmi voi face auzit glasul…” Aceasta înseamnă că el este unicul reprezentant al lui Hristos pe pământ şi capul văzut al Bisericii Sale. Teologii catolici, pentru a fi mai convingători în faţa creştinilor, au încercat să fundamenteze şi scripturistic „primatul” conducătorului lor. Şi spun că, în virtutea faptului că Petru a întemeiat biserica lor, succesorul acestuia a moştenit toate puterile lui. Dacă Petru a primit de la Hristos puterea să deschidă şi să închidă împărăţia cerurilor, aceeaşi harismă trebuie moştenită şi de urmaşul său! Dar cine ne asigură că Petru chiar a ajuns la Roma? Apostolul Pavel ne spune în Epistola către Romani (15, 20) următoarele: Râvnind astfel să binevestesc acolo unde Hristos nu fusese numit, ca să nu zidesc pe temelie străină. Cu alte cuvinte, Pavel nu s-a dus să-L propovăduiască pe Hristos acolo unde mai înainte ar fi propovăduit un alt apostol. Când Pavel a ajuns la Roma, a găsit creştini, aşa cum aflăm din Faptele Apostolilor 11, 16. Aceştia însă erau negustori şi meşteşugari întorşi din Răsărit, unde se convertiseră, aducând cu ei preţiosul mărgăritar al credinţei creştine. Tradiţia ne spune doar că Petru a fost martirizat la Roma, aşa cum Domnul i-a prevestit după Înviere (Ioan 21, 18-19).

Demnitatea de Apostol a fost unică şi excepţională în Biserica primară. Apostolii au fost învăţători universali şi păstori ai Bisericii, care nu aveau o jurisdicţie precis stabilită sau definită de vreo regiune geografică anume, aşa cum au avut ulterior episcopii. Niciunul dintre episcopi nu a fost Apostol al lui Hristos şi niciun Apostol nu a fost episcop. Cum, aşadar, se consideră papa succesor al lui Petru, de vreme ce nu a avut vrednicia de Apostol, ci doar de episcop al unui oraş – Roma? Petru nu a fost niciodată episcopul Romei. De ce, deci, Roma îl consideră pe Petru ca fiind primul ei episcop, de vreme ce acesta, înainte de a ajunge la Roma, a propovăduit şi în alte părţi? La Ierusalim, în ziua pogorârii Sfântului Duh, a vorbit mulţimilor şi s-au convertit trei mii de oameni. De asemenea, Petru este considerat şi întemeietorul Bisericii din Antiohia. Ar fi putut şi acest oraş să revendice aceeaşi poziţie de primat pe care o doreşte Roma. De ce nu ridică astfel de pretenţii egoiste şi episcopii celorlalte patriarhii istorice? Papistaşii susţin că Petru era considerat primul dintre apostoli. Dar acest lucru nu a fost stabilit de Domnul. Petru a vorbit de multe ori în numele celorlalţi apostoli din simplul motiv că era mai în vârstă şi avea un caracter mai vulcanic. Domnul l-a numit în vreme de ispită satana (Matei 16, 21-23). Îşi însuşesc, oare, această admonestare şi papii, în calitatea lor de „succesori” ai lui Petru? De multe ori Domnul l-a luat cu sine pe Petru în situaţii excepţionale, cum ar fi la Schimbarea la Faţă pe muntele Taborului, la învierea fiicei lui Iair ş.a., dar niciodată nu l-a luat doar pe el. Ca un mare şi înţelept pedagog, Domnul nu a vrut să-i scandalizeze pe ceilalţi apostoli. De aceea a mai luat cu Sine şi pe alţii alături de Petru.

O altă mare greşeală a teologilor papistaşi o constituie interpretarea versetului de la Matei 16, 18: Şi Eu îţi zic ţie, că tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui. Ei susţin că Hristos Şi-a întemeiat Biserica Sa pe piatră, iar această piatră este Petru. Dar, vai, oare Hristos Şi-a întemeiat Biserica Sa bazându-Se pe un om, fie el un mare sfânt şi tămăduitor? Poate un simplu om să devină mântuitorul celorlalţi oameni? Iar pe el cine-l conduce spre mântuire? Sau el nu are nevoie de mântuirea sufletului?

Când Hristos i-a întrebat pe ucenicii Săi: Cine spun oamenii că sunt Eu, Fiul Omului?, iar ei au dat diferite răspunsuri, Petru a zis: „Tu eşti Hristos, Fiul lui Dumnezeu celui Viu!” (Matei 16, 16). Atunci Hristos i-a răspuns: Fericit eşti tu, Simone, fiul lui Iona, că nu trup şi sânge ţi-au descoperit ţie aceasta, ci Tatăl Meu, Cel din ceruri (v.17). Aşadar, Hristos Şi-a întemeiat Biserica Sa nu pe un om, ci pe piatra mărturisirii lui Petru – adică pe Iisus Hristos. Sfântul Apostol Pavel scrie foarte limpede în prima Epistolă către Corinteni 3, 11 că nimeni nu poate pune altă temelie, decât cea pusă, care este Iisus Hristos. Toţi Apostolii stau la temelia Bisericii, dar piatra cea din capul unghiului este Iisus Hristos (vezi şi Efeseni 2, 20). Papistaşii insistă şi spun că Hristos i-a promis că îi va da cheile Împărăţiei Cerurilor ca să lege şi să dezlege sufletele oamenilor, precum pe pământ aşa şi în cer (cf. Matei 16, 19). Da, aşa cum am mai spus, i-a promis, dar a dăruit această harismă tuturor Apostolilor Săi, după Învierea Sa, atunci când le-a dăruit Sfânta Taină a Mărturisirii şi a Pocăinţei. De asemenea, cunoaştem din Scriptură (Marcu 14, 66-72) că Petru, din cauza slăbiciunii sale, s-a lepădat de Învăţătorul său în cele mai dureroase clipe ale vieţii Sale pământeşti. Sigur, cu ajutorul lui Hristos, s-a pocăit şi a plâns cu amar pentru căderea sa. De ce însă acum papistaşii se luptă pentru primatul papal, de vreme ce aşa-zisul întemeietor al primatului a fost un om păcătos şi a plâns pentru păcatele sale, cel puţin până la Cincizecime?

Deoarece Hristos S-a arătat, după Învierea Sa, în special lui Petru, papistaşii susţin că l-a cinstit în chip deosebit faţă de ceilalţi şi i-a oferit întâietatea. Dar lucrurile nu stau chiar aşa. Ar trebui să pătrundă în psihologia lui Hristos, ca să înţeleagă corect faptele Sale. Domnul îl cunoştea pe Petru de trei ani (de fapt, din veşnicie). Îi cunoştea sentimentele şi caracterul spontan. Ştia că ar fi putut să cadă în deznădejde, din cauza căderii sale. De aceea, Hristos a venit în mod special mai aproape de el, ca să-l întărească sufleteşte, să-l ajute să treacă peste sentimentele de disperare şi nimicnicie pe care le simţea comparându-se cu ceilalţi apostoli. De aceea le-a spus femeilor mironosiţe să vestească apostolilor şi în special lui Petru despre Învierea Sa. Dar locul în care se evidenţiază cel mai bine harul pastoral desăvârşit al Domnului este acela în care L-a chemat pe Petru şi l-a întrebat de trei ori dacă Îl iubeşte. Şi, de vreme ce Petru a răspuns pozitiv, Hristos i-a redăruit demnitatea sa apostolică şi locul de cinste pe care îl avea între ceilalţi ucenici (cf. Ioan 21, 15-17). La Roma, papa, din cauza primatului, este superior sinoadelor şi purtător al dreptului divin, astfel încât poate anula şi hotărârile sinodale. În Sinodul Apostolic de la Ierusalim, care a avut loc în jurul anului 50 d.Hr., întâi-stătător nu a fost Petru, aşa cum s-ar fi aşteptat papistaşii, ci Iacov, ruda Domnului. Iar hotărârile care s-au luat nu au avut semnătura numai a conducătorului sau a unui singur apostol, ci au avut binecuvântarea Sfântului Duh şi acordul tuturor Apostolilor (vezi Fapte 15, 1-29). Când Apostolul Pavel s-a întors din călătoriile sale misionare la Ierusalim, s-a dus să vestească minunile Domnului în faţa celorlalţi apostoli. Iar atunci erau consideraţi stâlpi ai Bisericii lui Hristos, nu doar Petru, ci şi Iacob şi Ioan (vezi Galateni 2, 1-9). Şi cum vrea acum papa să conducă singur Biserica şi să accepte sau să refuze persoane şi lucruri?

În Evanghelia de la Matei 19, 28, citim că, atunci când va sta Fiul Omului pe tronul slavei Sale, veţi sta şi voi pe douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israel. Aşadar, când Hristos va fi slăvit în ceruri, se vor pregăti şi cele douăsprezece tronuri ale apostolilor Săi. Nu ne spune Hristos aici dacă tronul lui Petru va fi mai presus sau mai impresionant decât celelalte, aşa cum este astăzi tronul succesorului Său, papa! Când doi dintre ucenicii Săi, motivaţi de mama lor, au cerut să stea de-a dreapta şi de-a stânga Sa, în slavă, neînţelegând cuvintele Lui, care vorbeau despre apropierea Patimilor, Hristos le-a spus: Nu tot aşa va fi între voi, ci care între voi va vrea să fie mare să fie slujitorul vostru şi care între voi va vrea să fie întâiul să vă fie vouă slugă (Matei 20, 26-27). Le-a spus că nu trebuie să ceară cinstiri lumeşti, distincţii şi catedre înalte. Sigur, papa se autointitulează robul robilor lui Dumnezeu (servus servorum Dei), dar, în realitate, urmăreşte să fie împăratul împăraţilor şi să fie adorat ca un al doilea dumnezeu pe pământ! Biserica Ortodoxă nu refuză să-i acorde papei, ca patriarh al Romei, primatul de cinstire pe care l-a avut timp de zece secole, înainte de căderea din unitatea cu Biserica cea Una şi Sfântă a lui Hristos. Dar primatul de putere, pe care-l revendică papa, mai presus de orice jertfă, este antievanghelic, luciferic şi potrivnic duhului, învăţăturii şi vieţii exemplare a Întemeietorului Bisericii noastre, Iisus Hristos.