Unde voiește Dumnezeu, se biruiește rânduiala firii

Aprilie 1985

De vreo cinci luni micuța Olga, în vârstă de zece ani, cu teratom la encefal, este supusă unei radioterapii în scopul de a micșora tumoarea ce nu poate fi operată, tumoare care în ultima vreme o chinuia cu nesuferite dureri și intense amețeli. Părinții ei sunt doi oameni simpli din Atena. Medicii din Grecia dintru început le-au făcut cunoscută gravitatea situației. Ultima nădejde era Dumnezeu și puțin America. O rudă de-a lor din Boston, care avea inimă mare, i-a chemat spunându-le că acolo există cel mai bun spital de copii din lume. Și-au adunat lucrurile și îndată au ajuns la locul ultimelor lor nădejdi…

Și-au părăsit treburile lor și, însoțiți de această dramă, au ajuns împreună în America, fără să știe când, cum și dacă se vor întoarce cu toții în patria lor. Pe lângă durere, sunt însoțiți și de o curată și puternică credință. Cu un an și jumătate în urmă le-au căzut în mâini niște casete cu predici, care le-au schimbat cu totul perspectiva. I-au umplut de credință. O credință care izvora din lăuntru.

Și care a fost răspunsul lui Dumnezeu? Când nu mergeau la biserică, li s-a născut Olga, iar îndată ce s-au întors, cancerul.

De ce face Dumnezeu acestea? De ce Se exprimă așa cum nu am vrea niciunul dintre noi? Nu cumva credem în dumnezeul care nu există și nu-L cunoaștem pe Dumnezeul adevărului, pe Care trebuie să-L descoperim așa cum este El, iar nu așa cum Îl vrem noi?…

După o scurtă introducere, medicul a intrat în subiect:

–       Olga, așa cum știți, are o tumoare în al treilea ventricul al creierului, care nu se operează. Am încercat s-o iradiem, cu nădejdea că vom reduce considerabil tumoarea. Olga a rezistat foarte bine, atât de bine, încât ne-a dat nădejdi bune. Din păcate, însă – în acest moment părinții ei și-au încordat atenția -, alaltăieri a căzut într-o comă grea, din care nu-și va mai reveni, așa cum arată analizele.

Tatăl a izbucnit în plâns, însă mama s-a stăpânit.

–       Doctore, spune-ne deschis ce se va întâmpla!

–       Consider că Olga nu va rezista, ci se va sfârși din clipă în clipă.

–       La ce vă referiți când spuneți „din clipă în clipă”? am îndrăznit să întreb.

–       Mă refer la faptul că poate muri acum când vorbim, peste câteva ore sau în timpul nopții. Cred că, după toate probabilitățile, nu va apuca dimineața. Aș putea să vă dau o limită teoretică până la sfârșitul zilei de mâine.

–       Adică, acum, doctore, numai o minune o poate salva, a spus mama.

–       Da, numai o minune, a repetat medicul.

Tatăl continuă să plângă mai reținut.

–       Doctore, noi vă mulțumim mult pentru toate câte le-ați făcut de atâta vreme pentru Olguța noastră, a continuat mama. Omenește se poate să pierdem lupta, însă noi ne pregătim pentru o minune. Fie, în ciuda prevederilor dvs., fetița noastră să se facă bine, fie să devină îngeraș la Tronul lui Dumnezeu. Dar, oare, aceasta este o minune mică? Știți ce copil bun este? Noi, desigur, ne rugăm din toată inima noastră pentru prima variantă. Aceasta este puținătatea noastră de suflet. Dar dacă Dumnezeu îngăduie a doua variantă, atunci o vom primi și pe aceasta ca pe un dar. Acum însă trebuie să ne întoarcem cu totul spre Dumnezeu. Greșeala noastră este că trebuia să facem aceasta mai devreme. Vedeți, noi am crezut mai întâi în medici și după aceea în Dumnezeu.

–       Așa este. Credința dvs. este aceea care vă va ajuta acum, a spus medicul.

–       Nu, doctore, nu ajută credința. Aceasta este omenească, lucrul nostru. Cel care ajută este numai Dumnezeu.

La toate acestea eu eram un simplu traducător, dar și un ascultător uluit. Ce putere, câtă credință avea acea femeie! Și aceasta deoarece cuvântul ei nu arăta a fi nici psihologic, nici omiletic, ci ieșea spontan și neprefăcut, cu o simplitate și stăpânire de sine caracteristice, convingând că tot ceea ce spune, oglindește cu claritate profunda ei lume lăuntrică. Bună-cuviință, liniște, noblețe, adevărată mustrare de sine ieșeau din gura ei. La fel și din ochii ei, care exprimau nădejde și care nu au vărsat nici o lacrimă.

Este ora 10:30 seara. Olga încă mai rezistă. Domnul Constantin și doamna Maria, acești doi părinți superbi, se pregătesc liniștiți pentru toate, însă nădăjduiesc și se roagă pentru mica minune, așa cum spun ei. Dumnezeu care a adus-o în viață – aceasta a fost marea minune -, oare nu o poate ține vie? Dar piedica este, așa cum spun ei, păcatele lor.

La 11:00 au venit cu liftul paturile pliante pentru însoțitori, cu perne și cearșafuri. Spitalul acesta este uimitor. Serviciile sociale se îngrijesc de toți. Rânduiala spitalului prevedea și posibilitatea ca părinții să poată înnopta cu copii, atunci când doresc. Însă părinților lui Olga le venea greu să doarmă. Au preferat să discutăm puțin și să privegheze. De altfel medicul spusese că Olga nu va apuca zorii zilei. Dar credința lor era de nedescris. Vorbeau despre minuni ca despre niște evenimente simple și firești.

Discutau despre veșnicie, așa cum vorbim noi de obicei despre cele zilnice. Voia lui Dumnezeu, oricare ar fi fost ea, constituia pentru ei cea mai mare binecuvântare. Numai că într-un caz ar fi trăit-o ca pe o nesfârșită bucurie, pe când în celălalt ca pe o luptă cu adevărul pe toată durata vieții. Al doilea caz, cel greu, li se părea mai autentic. Primul însă mai de dorit.

În cele din urmă Olga a rezistat și toată ziua de Luni. Seara, întorcându-mă de la lucru, am trecut să-i văd. Părinții hotărâseră să-l ia pe copil în Grecia, ca să moară acolo. Luni s-au făcut toate formalitățile necesare. În cele din urmă au rânduit să plece, dacă avea să mai trăiască, miercuri 1 Mai 1985, cu Olimpiaki de la New York. Am rămas iarăși până târziu, desfătându-mă de necrezutul har al acestor oameni și așteptând plecarea Olgăi, fie cu avionul spre Grecia, fie cu Îngerii spre Patria cea veșnică. Clipe intense de adevărată trăire, lângă o lume cu o credință empirică, de o nemăsurată profunzime.

Marți, 30 Aprilie, dimineața.

Sună telefonul. Una dintre cele trei doamne cu care comunicasem în ziua precedentă, tocmai vorbise cu duhovnicul ei, cunoscutul Stareț Porfirie. Are faimă de om cu harisma străvederii. Este cunoscut în toată lumea. Un om sfânt. Vede în locuri unde nu funcționează vederea omenească. I-a spus că se va ruga și el, dar să nu-l lăsăm singur. Și mare este Dumnezeu. Iar concluzia eia fost că există nădejde.

Olga a rezistat și ziua de marți. Seara pe la orele 10:00 ajung la obișnuita mea vizită-seminar de credință. Intru în cameră și văd o priveliște neobișnuită pentru un spital american. Olga în pătuțul ei, în cunoscuta ei fericire. Domnul Constantin, tatăl ei, stătea puțin mai departe. Doamna Maria, mama ei, împreună cu doamna Vasilia, o deosebită voluntară greco-americană, o mamă adevărată a tuturor acestor copii, stând alături citesc un paraclis necunoscut mie. Au aprins tămâie, au rezemat o icoană a Maicii Domnului de copil, au aranjat și o candelă și se rugau. Eu stăteam exact lângă ușă. Aveau puțin untdelemn de la Maica Domnului de la Tinos și puțin de la Maica Domnului din Kanala – pentru prima oară auzeam de acest nume. Fac semnul Crucii cu untdelemn pe frunte, pe pieptul, pe mâna dreaptă, apoi pe cea stângă, dar copilul stătea nemișcat. Numai când i-au însemnat piciorul stâng, Olga l-a îndoit, apoi l-a întins, după care a repetat aceeași mișcare. Nimic altceva. Atunci cele două femei izbucnesc în strigăte sfâșietoare.

–       Maica Domnului, fă minunea!

Apoi se însemnează cu semnul Crucii și sărută fruntea copilului, care rămâne afundat în lumea lui. Copilul se liniștește. Peste puțin timp se apropie de ea mama ei.

–       Mă auzi, Olguța mea?

Olga face un ușor semn afirmativ.

–       Copilașul meu, deschide-ți ochii!

Olga se străduiește să-și deschidă ochii, dar nu reușește.

–       Dă-i un sărut doamnei Vasilia!

Buzele ei se mișcă ritmic. Atunci eu m-am gândit: „Cu siguranță avem ultima licărire”. Am întrebat-o pe Debbie dacă are toate hârtiile pregătite pentru infirmieră – garda se schimba la 23:00 – pentru că toate arătau că peste puține clipe copilul avea să moară.

Timpul trece. Olga și-a revenit la starea de mai înainte. Tăcere deplină. O absolută absență de comunicare și reflectare. Nimeni nu îndrăznea să o tulbure. A trecut de miezul nopții. Doamna Maria nu se poate abține, ci se pleacă și o sărută pe Olga pe frunte. Aceasta are oarecum o corespondență. Sau mai degrabă este în închipuirea noastră. Femeile sunt sigure că ceva s-a schimbat. Domnul Constantin, emoționat, urmărește totul cu nedumerire. Eu iarăși mă gândeam și nimic nu-mi putea scoate din minte convingerea că, în cel mai bun caz, este vorba despre mici amânări. În esență copilul se sfârșise. Nu aveam nici cea mai mică nădejde de ameliorare. Doamna Vasilia mi-a spus că nu am credință. Cine știe? Poate că avea dreptate…

Medicul spusese că Olga avea să se sfârșească Duminică noaptea. Am ajuns ziua de miercuri și fetița treptat, deși discret, dădea niște vagi semne de viață și comunicare. Și ne despărțea în cei care cred și nădăjduiesc pentru viață și cei sceptici care așteaptă moartea. Eu trăiesc în frigul celor de al doilea și împreună cu rațiunea mea îmi iau rămas bun de la familie, care pleacă în Grecia… Un vehicul medical special îl duce pe copil la New York în starea pe care am descris-o. Însoțită de o infirmieră, copila avea să fie transportată cu pătuțul ei în Grecia. Acolo hotărâseră să moară…

Vineri am telefonat la un număr pe care ni-l dăduseră ca să aflăm noutăți. Ne-au spus că Olga se întremează treptat, însă este tot în letargie. Comunică oarecum. Urma să facă niște analize sâmbătă. Am stabilit să comunicăm telefonic marți, la zece zile după diagnosticul definitiv: moarte iminentă.

Am încercat de nenumărate ori să-i găsim, dar nu am primit nici un răspuns. Am presupus că Olga s-a sfârșise și părinții ei merseseră în satul lor s-o îngroape și să se odihnească. După alte două săptămâni am găsit și i-am făcut un Trisaghion din toată inima noastră.

A trecut luna mai, a trecut și iunie și am intrat în iulie. Nici o veste nu schimbase scenariul. La spital au venit alți copii din Grecia, aceleași tensiuni, bucurie amestecată cu durere în fiecare zi.

Luni 8 Iulie.

Abia ajunsesem în Atena venind de la Londra. M-am gândit să încerc să dau niște telefoane. O sun și pe Doamna Maria. Poate s-au întors.

–       Cine este, vă rog?, am întrebat eu.

De la celălalt capăt al firului s-a auzit un glas subțire de copil:

–       Sunt Olguța.

–       Olguța? Care Olguța? am întrebat mecanic.

Mi-a spus numele ei întreg și cuo deosebită subtilitate exprimă cu succes bănuiala cu privire la identitatea mea.

–       Măicuța Domnului a săvârșit minunea, mi-a spus ea.

Apoi m-a chemat să merg acasă la ei, ca să-i pun întrebări la geografie, la aritmetică etc. „Mă cheamă pe mine copila căreia eu mă grăbisem să-i fac Trisaghion, pentru odihna sufletului ei?„ mi-am spus în sinea mea. Am cerut-o pe mama ei la telefon.

–       Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru! mi-a spus doamna Maria cu toată inima.

Am închis telefonul și am plecat direct la casa lor. Mi-a deschis ușa o fetiță drăgălașă. Începuse să-i crească părul. Era sprintenă, expresivă și plină de viață. I-am pus și întrebările pe care mi le-a cerut, la care a răspuns foarte bine. Am simțit că mă joc cu ea. Am simțit că mă trădase raționalismul meu. Nu credeam ceea ce vedeam. Viața Olgăi constituie cea mai puternică palmă dată puținei mele credințe.

Au trecut douăzeci și cinci de ani. Olga a terminat facultatea și aduce bucurie părinților ei. A dobândit și o surioară. A dezmințit pe cei mai buni oameni de știință din lume, a zdrobit și rațiunea și experiența statisticilor și simțurilor, a adeverit că „Unde voiește Dumnezeu, se biruiește rânduiala firii” și că, într-adevăr, și în zilele noastre „viu este Domnul Atotțiitorul”.

Total
6
Shares
Previous Post

Primatul papal

Next Post

Omul aflat pe patul morții

Related Posts