1) Tăierea Capului Sfântului Proroc Ioan Botezătorul (29 august) este ultima sărbătoare a anului liturgic, an care începe pe 1 septembrie. Ioan Botezătorul e singurul Sfânt din calendar a cărui zi de trecere la cele veșnice este prăznuită prin post.
2) Sfântul Ioan este inelul de legătură dintre Vechiul și Noul Testament (Legământ). Este ultimul proroc și, totodată, acela care Îl arată pe Iisus din Nazaret ca fiind Mântuitorul Cel îndelung așteptat de poporul ales. După moartea sa, a mers cu sufletul în locuința morților, Raiul fiind închis. A continuat și acolo să propovăduiască pe Iisus Hristos, pregătind venirea Acestuia în iad (șeol).
3) Cuvântul Ioan însemna, la origine, „Dumnezeu S-a milostivit”. În greacă, echivalentul „Înaintemergătorului” este Prodromul ‒ „cel care deschide calea”. În Muntele Athos, Schitul românesc Prodromul este, așadar, pus sub ocrotirea Sfântului Ioan.
4) Ioan Botezătorul s-a născut în chip minunat, când părinții săi erau înaintați în vârstă. După cum citim în „Viața Sfântului Proroc Zaharia”, mama lui Ioan, Elisabeta, era sora Anei, cea care a născut, tot la bătrânețe, pe Fecioara Maria. Așadar, Ioan și Iisus erau rude, Elisabeta fiind mătușa Maicii Domnului.
5) Pentru a scăpa de mânia lui Irod, care căuta să omoare pe pruncul Ioan, Elisabeta a fugit cu el în pustie. Prorocul Zaharia, nevrând să spună unde este fiul său, a fost ucis pe când slujea la Ierusalim, „între Templu și Altar” (Matei 23, 35). Nu după mult timp, a murit și Elisabeta. Pruncul Ioan a stat în pustie de pe la vârsta de 3 ani, până când s-a arătat „celor ce ședeau în latura și în umbra morții” (Matei 4, 16).
6) La început, copil fiind, Sinaxarul ne spune că Ioan „a fost hrănit de un Înger”. După aceea a învățat să guste din hrana care se găsea în pustie. Din păcate, în chip eronat se menționează în traducerile recente ale Evangheliei că hrana lui ar fi fost alcătuită din „lăcuste și miere sălbatică” (Matei 3, 4). Atât unele tâlcuiri mai vechi, precum găsim la Sfântul Ioan Gură de Aur, cât și traducerile de odinioară ne arată că nu despre insecta numită lăcustă este vorba, ci despre o plantă. Spre exemplu, în Biblia de la 1688 se spune: „și hrana lui era vlăstare și miare sălbatecă” (Matei 3, 4).
7) Ioan impresiona prin viața lui ascetică și prin puterea cuvântului, nu prin fapte miraculoase: „Ioan n-a făcut nicio minune, dar toate câte Ioan a zis despre Acesta erau adevărate” (Ioan 10, 41). După moartea sa, sunt însă consemnate multe minuni săvârșite, de-a lungul secolelor, de Dumnezeu prin intermediul Sfântului Ioan.
8) În Icoana numită Deisis („rugăciune”, în greacă) sunt zugrăviți, de-a dreapta și de-a stânga Mântuitorului, mijlocind pentru noi, Maica Domnului și Sfântul Ioan Botezătorul. Contribuția celor doi la istoria mântuirii este esențială. Cuvântul lui Dumnezeu nu Se putea întrupa dacă Fecioara Maria nu ar fi primit, cu smerenie, vestea adusă ei de Arhanghelul Gavriil: „Fie mie după cuvântul tău” (Luca 1, 38). Pentru a putea „ridica păcatul lumii” (Cf. Ioan 1, 29), a fost nevoie de îngăduința lui Ioan care, la Iordan, „Îl oprea, zicând: Eu am trebuinţă să fiu botezat de Tine, şi Tu vii la mine? Şi răspunzând, Iisus a zis către el: Lasă acum, că aşa se cuvine nouă să împlinim toată dreptatea. Atunci L-a lăsat” (Matei 3, 14-15). Pentru celelalte ‒ Pătimirile Sale, Răstignirea, Coborârea la Iad și Învierea, Înălțarea la Cer ‒ Domnul nu a avut nevoie de acceptul niciunui om. Dar, pentru începutul lucrării mântuitoare, a fost nevoie de conlucrarea celei mai sfinte făpturi omenești, Maria Fecioara, și a „celui mai mare între cei născuți din femei” (Matei 11, 11).
9) Sunt foarte multe cazuri în istorie când, uneori după chinuri mari, s-a curmat viața unor Sfinți prin tăierea capului. Dacă în urma unor pătimiri cumplite unii Mucenici își reveneau cu puterea harului, ca și cum nimic nu i-ar fi vătămat, decapitarea a reprezentat întotdeauna punctul final. „Și tăindu-i-se capul, de sabie s-a săvârșit” ‒ iată o formulă care încheie multe sinaxare. La fel s-a întâmplat și cu Ioan, al cărui Cap a fost oferit pe tipsie de Salomeea mamei sale, Irodiada ‒ care nu mai putea suporta mustrarea lui Ioan. O posibilă explicație ar fi faptul că Hristos este nu doar Capul Bisericii, ci și al fiecăruia dintre noi. A renunța la propriul cap este expresia fizică, vizibilă, a ceea ce se întâmplă mai înainte în plan duhovnicesc cu omul care „tot gândul îl robește, spre ascultarea lui Hristos” (II Corinteni 10, 5). E un alt mod de a mărturisi că ne încredințăm viața cu totul lui Dumnezeu.
Preot Constantin Sturzu
Sursa: http://doxologia.ro
