Aștepți zile, luni, ani, pentru o întâlnire de mai înainte hotărâtă. Nu a venit încă. Nu s-a arătat. A întârziat mult, atât de mult, încât ți-au obosit ochii și ți s-a rănit inima de atâta așteptare. Îți spun, deși o să te doară:
Nu va veni… Nu aștepta… Nu pentru că te respinge, ci pentru că nu poate veni. Nu a făgăduit asta niciodată. Tu ți-ai închipuit asta, tu ai vrut s-o crezi. Nu va veni niciodată acea sine a ta pe care o aștepți de ani de zile să vină la întâlnire. Nu va veni niciodată ziua în care se va arăta înlăuntrul tău o sine a ta bine îmbrăcată, desăvârșită, ireproșabilă, fără păcat, fără cusur. Nu. Nu va veni. Nu poate veni, pentru că nu există.
Știu că ți-au spus unii aceasta și în adâncul sufletului tău ai dorit-o, ca o scuză, ca o justificare ca să nu începi niciodată călătoria. Uită-i pe toți și ia hotărârea ca tu s-o afli. Tu s-o iubești. Acolo în adânc s-o ierți. Așa cum este urâtă, obosită, chinuită și păcătoasă. Dă-i sărutul acceptării, așa cum face și Hristos cu fiecare om nevrednic de a fi iubit.
Începe tu călătoria, deși nu te simți pregătit, desăvârșit, bun, curajos. Nu căderea te face urât, ci aroganța desăvârșirii. Nu greșeala te osândește, ci rămânerea și stăruința în ea. Nu aștepta ca mai întâi să simți, pentru ca să dai. Nu aștepta ca mai întâi să vină și după aceea să mergi. Nu aștepta să te simți bine și fără cusur, pentru ca să trăiești. Aceasta este o minciună, un joc al minții tale.
Taci și roagă-te cu nădejde. Pornește la drum. „Dar nu știu drumul”, îmi vei spune. Nu-i nevoie să-l știi, căci atunci când mergi, ți se deschid drumurile și vezi ivindu-se peste tot cărări. Tu să nu aștepți să te simți pregătit pentru ca să pornești, căci aceasta este o cursă. Pornește și drumul te va învăța!
