Preot Bogdan Chiorean
Unul dintre lucrurile care mă impresionează în mod deosebit la pacienții terminali este faptul că – cei care sunt conștienți – își păstrează tabieturile până în ultima clipă.
Unii nu vor să rateze, nici așa – conectați la seringa automată cu morfină -, vreun meci de fotbal favorit.
Alții mai fumează câte-o țigară pe unde pot și își roagă familia să le mai cumpere un pachet-două pentru săptămâna viitoare. Azi mi-am amintit chiar de unul ce avea o stomă, o gaură în obraz din cauza bolii și trebuia să o astupe cu palma, să facă vid și să poată trage din țigară. Nimic de judecat pentru cine n-a văzut măcar 100 de oameni murind în viața lui. Că după ce-i vezi, nu-ți mai vine să-i judeci în niciun chip.
Unele doamne se machiază, altele citesc tot felul de cărți să se cultive sau rezolvă integrame să le țină mintea limpede.
Întrebarea care ne face pe noi, ăștia aparent sănătoși încă, să nu avem tihnă e: merită?
Să faci lucrurile ca și cum ai avea întreaga viață înainte e o probă de credință. N-are nimic de-a face cu acel dicton care te-ndeamnă aiurea să trăiești clipa, ci are legătură strânsă cu nădejdea că pentru tine nu se termină totul aici.
Câteodată mă uit la ei cu un fel de tristețe. Alteori, am impresia că am un avantaj față de ei, întrucât eu știu exact ce urmează, iar ei par naivi. Și-n cele mai bune momente, mă-ntreb dacă nu cumva e invers.
