– Părinte, la ce trebuie să ia aminte cineva atunci când discută cu un îndrăcit?
– Să rostească Rugăciunea lui Iisus şi să se poarte cu el cu bunătate.
– Părinte, cei îndrăciţi îşi aduc aminte ce spun atunci când îi apucă criza?
– Unele le ţin minte, altele nu. Nu ştim cum lucrează Dumnezeu. Uneori îngăduie să-şi aducă aminte ca să se smerească şi să se pocăiască.
Atunci când cel îndrăcit cere ceva, nu este uşor să-ţi dai seama când este aceasta de la diavol şi când este de la el însuşi. Undeva am întânit o tânără îndrăcită. Îl citise pe Kazanţakis[1] şi credea nişte lucruri hulitoare, din pricina cărora ajunsese să se îndrăcească. Diavolul o apuca pe neaşteptate şi scotea nişte strigăte îngrozitoare. „Mă arde! Mă arde!”. Rudele ei o ţineau ca s-o însemnez cu semnul crucii. Apoi a strigat: „Apă! Apă!”. „Aduceţi-i apă!”, le-am spus eu. „Nu, nu, îmi spuneau aceia, pentru că ni s-a spus să nu facem ascultare de diavol”. „Acum îi este sete sărmanei. Aduceţi apă!”. Îmi dădeam seama când arderea era de la diavol şi când era din sete. A băut sărmana vreo două pahare de apă. „Parcă am cărbuni aprinşi înlăuntrul meu, spunea, atâta aprindere simt. Şi o găleată de apă de aş bea, tot nu s-ar stinge focul dinlăuntrul meu”. O astfel de aprindere simţea.
– Părinte, atunci când strigă un îndrăcit, cum ne putem da seama când vorbeşte diavolul prin om şi când vorbeşte omul?
– Atunci când vorbeşte diavolul, buzele omului nu se mişcă normal, ci se mişcă mecanic. Iar când vorbeşte omul buzele se mişcă în mod firesc. Când strigă un îndrăcit în vreme ce i se citesc exorcismele sau când alţii se roagă pentru el, uneori însuşi sufletul se chinuieşte şi-i spune, de pildă, diavolului: „Pleacă! De ce stai?”. Iar alteori diavolul îl ocărăşte pe om sau pe preot, sau Îl huleşte pe Hristos, pe Maica Domnului, pe Sfinţi. Alteori spune minciuni, iar alteori este silit de puterea Numelui lui Hristos să spună adevărul. Uneori cel îndrăcit spune ale lui, din cele duhovniceşti pe care le-a citit etc. Ce să spun? Lucruri încurcate. De aceea, atunci când discutaţi cu el să luaţi aminte bine. Nu daţi importanţă cuvintelor lui. Poate spune, de pildă, „Mă arzi”. Dacă într-adevăr îl arzi şi spui: „Îl ard”, te-ai ars. Dacă nu-l arzi, dar crezi că îl arzi, te-ai ars de două ori. Sau poate striga: „Jegoaselor”, iar uneia îi poate spune: „Tu eşti curată”. Dacă aceea crede, s-a dus, s-a pierdut. De aceea nu faceţi experienţe cu diavolul.
La o mănăstire a fost adus un îndrăcit, iar egumenul a spus părinţilor să meargă în biserică şi să facă rugăciune cu metaniile. Aveau acolo şi capul Sfântului Partenie[2], episcopul Lampsacului, de aceea diavolul se simţea foarte strâmtorat. În acelaşi timp egumenul a rânduit pe un ieromonah să citească îndrăcitului exorcisme. Ieromonahul acesta era evlavios doar pe din afară, în timp ce înlăuntrul său avea ascunsă mândria. Era nevoitor şi în toate după tipic. Mustra duhovniceşte pe ceilalţi, pentru că era şi învăţat. El însă nu era ajutat de nimeni, pentru că ceilalţi se ruşinau din respect să-i spună ceea ce vedeau la el. Crease false simţăminte nu numai celorlalţi, dar şi sieşi, cum că este cel mai virtuos din mănăstire etc. Vicleanul a aflat prilejul în acea zi ca să-i facă rău. Şi-a pus înainte viclenia sa ca să-i dea impresia preotului că el îl alungă din cel îndrăcit. Aşadar, de îndată ce a început să citească exorcismele, diavolul a şi început să strige: „Mă arzi! Unde mă alungi, nemilostivule?”. Atunci el a crezut că diavolul este ars de rugăciunea lui – dar diavolul era silit de rugăciunea celorlalţi părinţi – şi a răspuns diavolului: „Să intri în mine!”. Aceasta o spusese unui diavol, oarecând, Sfântul Partenie, dar acela era sfânt. Adică odată când un diavol striga: „Mă arzi! Mă arzi! Unde să merg?”, Sfântul i-a răspuns: „Vino în mine!”. Atunci diavolul a spus Sfântului: „Chiar şi numai numele tău mă arde, Partenie!” şi a plecat din cel îndrăcit pe care-l chinuia. A vrut şi acesta să facă pe Sfântul Partenie şi s-a îndrăcit. Din clipa aceea l-a stăpânit diavolul. Ani întregi s-a chinuit şi nu se putea odihni nicăieri. Umbla mereu, când afară în lume, când în Sfântul Munte. Ce a tras sărmanul! Starea aceasta i-a pricinuit oboseală sufletească şi istovire trupească, încât ajunsese să tremure. Şi iată că, deşi era un preot bun, după aceea nu a mai putut liturghisi[3]. Vedeţi ce face diavolul?
– Părinte, are vreo legătură cafeaua cu reacţiile unui îndrăcit?
– Atunci când sistemul nervos este tulburat şi cineva bea multe cafele, i se irită nervii şi aghiuţă exploatează starea aceasta. Nu că ar avea cafeaua ceva demonic. Aghiuţă se foloseşte de influenţa ei asupra nervilor şi cel îndrăcit reacţionează mai rău.
[1] Nikos Kazanţakis, scriitor contemporan grec care în romanul său Ultima ispită a scris blasfemii la adresa Mântuitorului.
[2] Pomenirea lui se săvârşeşte la 7 februarie.
[3] Cuviosul Paisie Aghioritul, Părinţi aghioriţi, p. 100-101.
Extras din Nevoință duhovnicească – Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos.
