Preot Ioan Istrati
Am plecat de cu noapte să ne întâlnim cu veșnicia. Am trecut pe la Bisericuța Sfântul Nicolae, unde slujesc, care strălucea în taina nopții prin Crucea lui Hristos, să-mi iau veșmintele.
Am mers preț de o oră prin ceața groasă a dimineții până la Izvorul creștinătății neamului românesc.
Oamenii zgribuliți de umezeala dimineții înaintau încet în rând spre Peștera Luminii.
Liturghie sfântă, cântare maiestuoasă, rugăciune fierbinte. Hristos Se frânge pe Cruce pentru mine, pentru tine, pentru fiecare dintre noi. Și noi Îl iubim fierbinte, chiar dacă L-am trădat prin păcate, chiar dacă am fugit când plângea în Ghetsimani cu lacrimi de sânge, chiar dacă ne-am blestemat că nu-L cunoaștem, ca Petru. Dar am plâns cu amar. Și acuma stăm suspendați sub Crucea Lui, așteptând să cadă peste noi o picătură din Sângele acela dumnezeiesc. Și ne frângem și noi puțin, măcar în inimă, de durerea Lui. În frigul văii Betleem al neamului românesc, privim cu tristețe și nădejde la miile de oameni care înconjoară Prestolul slavei. Sunt vertebrele coloanei vertebrale a neamului care s-a încovoiat din greu, dar nu s-a frânt niciodată. Decât în fața Celui care S-a frânt pentru noi. Pe Cruce.
Și apoi preoții. Arhiereii n-au avut bilet de voie. Dar noi suntem înveșmântați frumos, curați, cu Cruci la gât. Arhiereul Andrei, Apostolul speranței, n-avea niciun veșmânt. Dârdâia de frig pe coclaurile oamenilor lup. Stăruia la niscaiva greci coloniști. Mergea prin zloată și plângea. Și vestea pe Iisus.
Și le spunea oamenilor aspri, viteji, de gheață, ai Daciei, că a venit Dumnezeu pe pământ. Nu un zeu războinic, nu un împărat cu slavă. Un Om cu mâinile smerite care mângâiau și vindecau pe bolnavi, care aduceau morții din morminte, care dezbrăcau leproșii de coaja groaznică a bolii. Mâinile lui Dumnezeu mângâiau lacrimile, străpungeau lumină în orbi, deschideau urechile betegi.
Asta le vestea. Pe Hristos. Și că a murit pe Cruce pentru ei. Și că a înviat din morți.
Și apoi Andrei slujea Împăratului răstignit. Și mâinile lui se făceau Mâinile lui Hristos, și vindecau, și mângâiau. Și dezgheța inimile de gheață și le făcea inimi de foc. Și aducea mii de oameni la apa Botezului Sfintei Treimi. După 200 și ceva de ani, aici erau sute de Biserici, 14 episcopii și Mitropolia Tomisului.
Asta am făcut și noi, copiii lui nevrednici. Ceea ce ne-a învățat. Ne-am strâns în jurul Arhiepiscopului Teodosie, ca puii sub o cloșcă. Când l-am îmbrățișat la sărutarea păcii, avea mâinile înghețate bocnă. Dar astăzi (și mereu) a slujit cu o credincioșie totală șase ore, rugându-se și predicând.
În frigul cumplit al peșterii, printre închinăciuni grăbite și sărutări de Icoane, am simțit o șoaptă a marelui ierarh și apostol, Andrei, Creștinătorul neamului românesc.
Nu e prea târziu.
