Mitropolitul Ierótheos al Nafpaktosului
Având în vedere faptul că în ultima vreme au avut loc discuții intense legate de Sinodul din Creta, ne-am adresat Mitropolitului Ierótheos al Nafpaktosului, unul dintre participanții la acest Sinod, care nu a semnat controversatul text „Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine”, pentru a ne răspunde la câteva întrebări legate de frământările iscate în jurul acestui subiect. Îi mulțumim pentru bunăvoința de a ne acorda acest interviu, așa cum a făcut-o de fiecare dată, în virtutea relației și colaborării de mai mulți ani pe care redactorii revistei noastre o au cu Înalt-Preasfinția sa.
– Spun Părinții că pentru a fi cineva mărturisitor în orice vreme – deci și în vremurile de astăzi – trebuie să fi ajuns la treapta luminării minții. Vă rugăm să ne spuneți ce este luminarea minții și care sunt semnele că a ajuns cineva la luminare.
– Mărturia-mărturisirea este strâns legată de martiriu. Mărturia ortodoxă fără martiriu, atunci când nu există condiții pentru martiriu, are valoare, câtă vreme martiriul fără mărturie-mărturisire nu are valoare, pentru că și ereticii pot suferi martiriu fără să aibă mărturie ortodoxă și, prin urmare, nu sunt martiri din punct de vedere ortodox.
Mărturia ortodoxă și martiriul ortodox presupun un om care se află pe treapta luminării minții și a vederii lui Dumnezeu, așa cum bine spuneți în întrebarea dumneavoastră. Starețul Sofronie de la Essex spunea că martiriul este rod al vederii lui Dumnezeu. Acest lucru îl arată Fericirile lui Hristos, care încep cu sărăcia duhovnicească, adică cea mai adâncă smerenie, trec prin tânguire, blândețe, milostivire, curăția inimii, pace – și, la sfârșit, prigoana.
Acest lucru se vede și în viața Apostolilor, care le-au părăsit pe toate pentru a-L urma pe Hristos, s-au curățit, au trecut prin durerea Crucii lui Hristos, L-au văzut pe Hristos înviat, au primit Duhul Sfânt în ziua Cincizecimii, au propovăduit Evanghelia Împărăției lui Dumnezeu în toată lumea și și-au încheiat viața prin moarte martirică, cu excepția Evanghelistului Ioan, care a trăit martiriul Crucii pe Golgotha.
Astfel, mărturisirea lui Hristos presupune comuniunea mărturisitorului cu Hristos în Duhul Sfânt. Însuși Hristos a spus: „Oricine va mărturisi întru Mine[1] înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu întru el înaintea Tatălui Meu Care este în Ceruri, iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu Care este în Ceruri” Matei 10:32-33.
În acest pasaj trebuie să luam aminte la acest „întru Mine”. Sfințitul Gură de Aur, tâlcuind acest punct, spune că prin aceasta Hristos arată că „mărturisitorul mărturisește nu prin puterea sa proprie, ci ajutat de harul de sus”[2]. Dimpotrivă, pentru cel care Îl tăgăduiește pe Hristos nu folosește „întru Mine”, pentru că, „devenind pustiu de darul lui Dumnezeu, astfel se leapădă [de Hristos]”.
Aceasta înseamnă că mărturisirea lui Hristos nu se face din patimile omenești, ci în comuniune cu Hristos: Hristos adeverește în inimă, iar omul mărturisește, după cuvântul Apostolului Pavel: „Căci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturisește spre mântuire” Romani 10:10. Aceasta înseamnă că omul poate să spună „nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” Galateni 2:20, ca drept să învețe[3] cuvântul adevărului. Iar ca să spună aceasta trebuie să aibă o foarte adâncă încredințare că înlăuntrul său lucrează Hristos, în Duhul Sfânt.
Exact asta înseamnă că înlăuntrul inimii omului trebuie să fie pusă în lucrare, în Duhul Sfânt, energia noetică a sufletului – lucru care este caracterizat de Părinți caminte (νοῦς) – și, mai ales, să existe luminarea minții, rugăciunea minții (rugăciunea noetică). Sfântul Maxim Mărturisitorul scria că atunci când omul depășește plăcerea și durerea se află la treapta curăției inimii, când depășește uitarea și ignorarea lui Dumnezeu, atunci se află la luminarea minții, iar când depășește închipuirea, atunci se află la îndumnezeire și este teolog adevărat.
Prin urmare, când omul își tămăduiește partea pătimitoare a sufletului, când puterile sufletești scapă din starea împotriva firii și se mișcă spre starea după fire și spre cea mai presus de fire, atunci devine Părinte al Bisericii, Mărturisitor ortodox, are teologie empirică ortodoxă și poate deveni martir al lui Hristos. În caz contrar, lucrează patimile, și prin patimi vorbește vrăjmașul credinței noastre.
„Teologia ortodoxă este empirică”
– Din aceasta înțelegem că, de exemplu, cineva care este bine-intenționat, iubește Ortodoxia și vrea să o apere cu râvnă, dar nu a ajuns la luminare, în momentul în care va fi pus în situația mărturisirii se va lepăda, oricât de mult și-ar fi dorit să mărturisească?
– În chestiunile credinței ortodoxe nu contează atât de mult să fie cineva bine-intenționat sau să aibă o bună disponibilitate sufletească și râvnă, pentru că mulți dintre cei care au aceste însușiri se află și în erezii, și în alte religii. Problema este să avem baze teologice ortodoxe, instruire teologică, premise teologice, tradiție isihastă și multe altele. Teologia ortodoxă este empirică, și această teologie poate să deosebească ce este creat de ce este necreat, ce este necurat de ce este curat, ce este ortodox de ce este eretic, mărturisirea ortodoxă de îndărătnicia înșelată.
Astăzi există multă confuzie în jurul acestor subiecte, și lucrul acesta mă neliniștește în mod deosebit. Cineva poate să pară și să acționeze ortodox, și totuși să fie stăpânit de o insolență demonică-luciferică și, în esență, să-și promoveze propriile patimi.
Gândiți-vă că toți ereticii primelor veacuri (Pavel din Samosata, Arie, Nestorie etc.) erau clerici morali, oameni buni, aveau râvnă – dar, pe de o parte, nu aveau cunoașterea teologiei empirice, iar pe de altă parte teologhiseau din filosofie. Vorbeau despre faptul că Dumnezeu are esență și energie – dar în chip filosofic, aristotelic, intelectual, de aceea au și căzut în erezii. Acest lucru îl vedem puternic la teologii monarhianiști dinamici și modaliști, care încercau, pe baza unor premise filosofice, să interpreteze că Dumnezeu este Unul și în același timp Trei.
Dimpotrivă, Părinții Bisericii vorbeau despre esență și energie din experiența lor cea după har, cu alte cuvinte cunoșteau empiric că omul se împărtășește de energia necreată a lui Dumnezeu, iar nu din esența Lui necreată, și această cunoaștere provenea din faptul că vedeau Lumina dumnezeiască care pătrundea în adâncul existenței lor, în inima lor, dar nu puteau să vadă „izvorul” acestei Luminii. Și pe baza acestei experiențe vorbeau despre faptul că energia lui Dumnezeu este împărtășibilă omului, iar esența neîmpărtășibilă.
Cine ajunge la asemenea stări duhovnicești devine teolog ortodox, după cuvântul Apostolului Pavel: „Dumnezeu, Cel ce a zis «Strălucească în întuneric lumina» –, Care a strălucit în inimile noastre, spre luminarea cunoștinței slavei lui Dumnezeu pe fața lui Hristos” 2 Corinteni 4:6, și dobândește dumnezeiasca dragoste, care „nu cade niciodată” 1 Corinteni 13:8. Toate iubirile sentimentale vin și trec, numai dumnezeiasca dragoste nu se micșorează. Este vorba de dragostea care e legată de experiența îndumnezeirii și sfârșește în martiriu.
Oamenii care au o teologie cerebrală-rațională – exprimată mai degrabă de patimi – și sunt mânați de tot felul de interese, nu au focul dumnezeieștii dragoste înlăuntrul lor și, firește, sunt supuși alunecărilor.
Prin urmare, nu e de-ajuns să teologhisim, ci să dispunem și de premisele ortodoxe ale teologiei ortodoxe, care sunt experiența, isihasmul după Hristos.
Acest lucru îl vedem la Sfântul Maxim Mărturisitorul, care era isihast ortodox, așa cum reiese din primele sale scrieri, iar apoi, până la sfârșitul vieții, a ajunsmărturisitor ortodox, adică lega isihasmul de mărturisire. Acest lucru îl vedem și la Sfântul Grigorie Palamà, care a trăit isihast și a grăit teologic. Aceasta este chintesența întregii învățături și vieți a Sfinților Părinți.
„Nu este de ajuns râvna, ci este nevoie și de experiență duhovnicească”
În istoria Bisericii citim că au existat cazuri ca acestea despre care vorbiți în întrebarea dumneavoastră. Adică au existat creștini care aveau râvnă pentru Hristos, însă atunci când s-au aflat în situații grele, s-au temut și s-au lepădat de Hristos – pentru că aveau râvnă, „dar nu după cunoștință” Romani 10:2, și nu aveau o experiență duhovnicească înaltă. Nu este de ajuns râvna, și mai ales cea exterioară, care este hrănită de felurite patimi, ci este nevoie și de experiență duhovnicească, dimpreună cu harisma teologică a discernământului.
Avem pilda Apostolului Petru, care s-a lepădat de Hristos în timpul Patimii Sale, în timp ce mai înainte spunea că, dacă toți se vor lepăda de Hristos, el niciodată nu se va lepăda cf. Matei 26:30-35. Cauza căderii sale a fost faptul că se distingea pe sine de ceilalți Ucenici, pe care îi desconsidera și-i credea în stare să se lepede de Hristos. Însă după căderea sa, când s-a lepădat de Hristos, s-a smerit, a plâns cu amar și, după o adâncă pocăință, a rămas în ceata Ucenicilor, pe care mai înainte îi desconsidera, și astfel s-a învrednicit să-L vadă pe Hristos cel Înviat. Iar când a primit Duhul Sfânt în ziua Cincizecimii, a devenit foarte puternic, propovăduind Evanghelia Împărăției lui Dumnezeu și suferind mucenicie pentru Hristos.
Este important să rămânem în ceata Ucenicilor lui Hristos, în Biserică, chiar dacă există diferite probleme – și azi, ca și atunci, când Ucenicii L-au părăsit pe Hristos –, pentru că noi, rămânând cu pocăință în ceata Ucenicilor, fără să-i desconsiderăm, vom putea să Îl vedem pe Hristos cel Înviat.
„Trebuie să avem un Părinte duhovnicesc îndumnezeit”
– Cum să ne pregătim să ajungem mărturisitori, chiar mucenici, în ziua de astăzi – în faptă, nu doar în cuvânt?
– Este nevoie să trăim cu adevărat în Biserică, cu pocăință, rugăciune, păzirea poruncilor lui Hristos, studierea cuvintelor Prorocilor, Apostolilor și Părinților, împărtășirea cu Trupul și Sângele lui Hristos.
Ceea ce ne trebuie mai ales este să avem un Părinte duhovnicesc îndumnezeit, cu discernământ, care să poată face deosebire între energiile dumnezeiești și cele demonice, între cele create și cele necreate, între cele ale închipuirii și cele ale realității, între energiile omului împătimit și energiile omului despătimit. Lucrarea Părintelui duhovnicesc este de a-i naște din nou pe oameni și de a-i face copii ai lui Dumnezeu, iar nu proprii lui adepți, sau adepții lui satana. Pentru că, din păcate, se întâmplă și acest lucru.
Problema este însă că astăzi sunt tot mai rari Părinții duhovnicești îndumnezeiți și predomină Părinții duhovnicești împătimiți, care nu au discernământ teologic. Astfel de Părinți duhovnicești nu pot deosebi erezia de adevăr, ceea ce este dumnezeiesc de ceea ce este satanic, ceea ce este împătimit de ceea ce este nepătimaș, și de aceea este cultivată intens o teologie care poate fi caracterizată drept „teologie a patimilor”.
Când nu putem găsi un îndrumător duhovnicesc potrivit, atunci să ne smerim, să cerem ajutor de la Dumnezeu, să ne rugăm, să rămânem statornici în învățătura Prorocilor, Apostolilor și Părinților, în hotărârile Sinoadelor Ecumenice, și Dumnezeu ne va descoperi voia Sa.
„Amestecul teologiei cu politica este o greșeală”
– Care este atitudinea ortodoxă pe care ar trebui să o avem în urma acestui Sinod din Creta: de pocăință pentru neputința celor care au semnat? De revoltă față de ierarhie? De înmulțire a rugăciunii, pentru a ajunge la starea luminării?
– Acest subiect este vast și nu poate fi epuizat într-un răspuns succint. Voi sublinia doar câteva aspecte.
Pentru început, textele pe care le-a adoptat Sinodul din Creta, și mai ales cel intitulat „Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine” nu este un text pur teologic, ci unul cel puțin diplomatic. Problema este că din acest text poate să extragă cineva diferite fraze și să susțină argumente contrare, de la linia extrem-liberală la linia extrem-conservatoare. Am citit fel de fel de opinii contradictorii, care folosesc diferite expresii ale textului, și acest lucru vădește aspectele problematice ale acestuia.
De textul mai sus menționat nu sunt mulțumiți nici ortodocșii, nici ceilalți creștini. Pentru că, așa cum știți și dumneavoastră, Papa consideră că el constituie Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească, și nu poate fi de acord cu faptul că el conduce o Biserică eterodoxă.
Istoria bisericească ne-a demonstrat că, de fiecare dată când în chestiunile teologice se amestecă politica și diplomația, în cele din urmă nu sunt realizate dezideratele acestui mod de gândire.
Amintiți-vă că puterea politică în Imperiul Roman Creștin a folosit monoenergismul pentru a acoperi prăpastia dintre ortodocși și monofiziți, așa cum a făcut și cu monotelismul. Acest demers pornea de la puterea politică (prin „Ekthesis” și „Typos”[4]), chipurile pentru pacea Imperiului, dar eșua de fiecare dată. La fel s-a întâmplat și cu pseudo-sinodul de la Ferrara-Florența, care a încercat să realizeze unirea Răsăritului cu Apusul prin argumente politice și diplomatice, lucru care a fost condamnat de istorie. Cred că este o greșeală să fie amestecată teologia cu politica, și mai ales cu geopolitica din zilele noastre.
„Grupările schismatice, în timp, devin eretice”
Amintiți-vă, de asemenea, că de fiecare dată când în mersul Bisericii aveau loc acțiuni pripite din partea creștinilor zeloți, care, poate dintr-o bună intenție, întrerupeau comuniunea cu conducerea bisericească din acea vreme, ulterior, când Biserica, prin Sinoade Ecumenice, regla problemele și stabilea termeni dogmatici pentru subiecte dogmatice, atunci grupările schismatice rămâneau schismatice și deveneau și eretice, pentru că o mișcare superficială, odată cu trecerea timpului, se consolidează, având consecințe bisericești imprevizibile.
Acest lucru, mai ales, se vede în Orient, așa cum am constatat de-a lungul șederii mele de mai mulți ani în Siria și Liban. Cu alte cuvinte, există grupări creștine foarte active, precum monofiziții, monoteliții etc., care nu primesc dogma Sinodului al IV-lea Ecumenic de la Calcedon, după cum, de asemenea, nici dogmele următoarelor Sinoade Ecumenice, adică al V-lea și al VI-lea. În consecință, o ruptură pornește de la un motiv minor, poate justificat, și de multe ori sfârșește în erezie, prin fanatism și argumente „teologice” aparte.
Se vede, deci, că textul respectiv, care se referă la Biserica Ortodoxă și la restul lumii creștine, nu era gata pentru o hotărâre finală, având multe puncte contradictorii, și de aceea trebuie corectat. Acest lucru a fost susținut de unele Biserici, printre care și Biserica voastră (a României). Asta înseamnă că trebuie să ne luptăm să fie corectat textul și să fie rescris într-un mod teologic și patristic.
Este semnificativ în acest sens exemplul așa-numitei „Mărturisiri a lui Chiril Lucaris”[5] (adică mărturisirea prezentată ca fiind scrisă de către Patriarhul Chiril Lucaris al Constantinopolului, dar cel mai probabil întocmită de către calvini și doar semnată de către Patriarh), care a fost influențată în multe puncte de calvinismul protestant, cu toate că a fost prezentată drept „Mărturisire Răsăriteană a credinței creștine”. A avut loc o discuție amplă asupra acestui subiect, însă creștinii, după emiterea acestei Mărturisiri eretice, nu au ieșit din Biserică, ci s-au luptat să fie anulată, așa cum s-a și întâmplat prin Sinoadele din 1638, 1642, 1672, 1691, care au autoritate universală.
„Biserica este sfințită de către Hristos, nu de către noi”
Consider, deci, că e nevoie de calm, cumpătare, rugăciune ca să nu se creeze schisme în Biserică, pe care cine le creează nu se mântuiește nici prin sângele mucenicesc, potrivit Sfântului Ioan Gură de Aur. Biserica este un organism viu, este Trupul lui Hristos și comuniunea îndumnezeirii, și ea însăși va regla problema, odată cu trecerea timpului. Așa cum organismul omului păstrează alimentele de care are nevoie și le elimină pe cele vătămătoare, la fel se întâmplă și cu organismul dumnezeiesc-omenesc al Bisericii.
Noi, desigur, cu cinstire față de regimul ierarhic al Bisericii, cu smerenie și cuget bisericesc, avem de datoria să venim cu poziții teologice serioase și argumentate, care resping opiniile înșelate, iar Hristos, Care este Capul Bisericii, va păstra curat Trupul Său. De altfel, Biserica este sfințită de către Capul ei, Hristos, iar nu de către noi. Nu noi suntem mântuitorii Bisericii, de vreme ce Mântuitor al Bisericii este Hristos, Care s-a răstignit pentru ea, ci suntem mădulare smerite ale Bisericii, care rămânem în ea ca să ne mântuim.
Prin urmare, este nevoie să avem cumpătare, minte luminată, discernământ teologic, cuget bisericesc, viață duhovnicească, să trăim într-o atmosferă de rugăciune.
Cred că în următoarea perioadă se vor pronunța și cele patru Biserici care nu au fost prezente în Creta, va hotărî în acest sens și Sfântul Munte, cu experiența duhovnicească pe care o au Părinții, vor cugeta cu mai multă maturitate toate Bisericile, vor fi discutate subiectele în mănăstiri, în Facultățile de Teologie, în sinaxe ale clericilor și mirenilor – și subiectul se va clarifica.
Este nevoie de multă atenție, ca nu cumva să ne aflăm în afara Bisericii tocmai atunci când Biserica va îndrepta greșelile teologice ale unora din membrii ei!
Material realizat de Anca Stanciu
Traducere de Tatiana Petrache
Interviul este publicat în revista „Familia Ortodoxă”, luna septembrie, nr. 9 (92) / 2016
[1] Traducerea exactă a expresiei din original (ὁμολογήσει ἐν ἐμοὶ), redată și în versiunile Bibliei de la 1688 și a celei din 1914. Prepoziția ἐν indică aici un raport de interioritate a subiectului cu persoana de la dativ, asupra căruia Sf. Ioan Gură de Aur insistă în mod anume („Iată cât de precise sunt cuvintele Sale! N-a spus «pe Mine», ci «întru Mine»…”). Tâlcuirea aceasta este întărită și de Sf. Theofilact al Bulgariei: „Şi nu a zis: «cel ce Mă va mărturisi pe Mine», ci «întru Mine», adică «întru puterea Mea», căci cu adevărat cel care mărturiseşte mărturiseşte fiind ajutat de harul cel de sus. Iar celui care se leapădă nu i-a zis «întru Mine», ci «de Mine», arătând că acesta se leapădă neavând ajutorul cel de sus”. (n.red.)
[2] Omilii la Matei, PSB 23, p. 425. (n.red.)
[4] Ekthesis-ul Împăratului Heraclie (638) poruncea încetarea discuțiilor pe tema existenței în Hristos unei singure lucrări (erezia monoenergetă) sau a două lucrări (dogma ortodoxă); zece ani mai târziu (în 648), Împăratul Constantin II îl întărește printr-un Typos care interzicea, la rându-i, sub amenințarea unor grele pedepse, să se vorbească despre cele două lucrări și cele două voințe din Hristos. Conștiința ortodoxă a fost reprezentată atunci de Sfântul Maxim Mărturisitorul, împreună cu ucenicii săi, cei doi Anastasie, și Papa Martin al Romei. (n.red.)
[5] În 1629 a apărut o „Mărturisire de credință” cu puternic caracter calvin, atribuită Patriarhului Chiril I al Constantinopolului. Chiar dacă condițiile apariției ei sunt încă neclare (dar, mai mult ca sigur, semnătura a avut o motivație politico-diplomatică), Patriarhul Chiril a repudiat ulterior protestantismul, numindu-l „dogmă hulitoare”, și a avut o moarte mucenicească, fiind canonizat în 2009. Se cuvine amintit și că Patriarhul s-a luptat pe perioada întregii sale slujiri arhipăstorești cu acțiunile prozelististe ale iezuiților și cu încercările de Uniație. (n.red.)
Sursa: familiaortodoxa.ro
