Nu există păcat care să biruiască puterea lui Dumnezeu

Fiecare Duminică din Postul cel Mare are o consacrare anume. Astfel, dacă prima Duminică – numită a Ortodoxiei – a fost închinată credinței, cea de-a doua, a Sf. Grigorie Palama, a fost închinată rugăciunii, pen­tru ca acest Sfânt ne-a învățat cea mai înaltă rugăciune – rugăciunea minții, a inimii sau rugăciunea lui Iisus. Cea de-a treia Duminică – a Sfintei Cruci – a fost închinată jertfei, pentru că ce altceva reprezintă Crucea pentru noi, dacă nu jertfa și lupta duhovnicească. Cea de-a patra Duminică, numită a Sfântului Ioan Scărarul, a fost închinată ascezei, pentru că treptele „scării” acestui Sfânt scriitor închipuie tot atâtea virtuți pe care suntem chemați cu toții să ni le agonisim prin asceză și luptă spirituală, îndeosebi prin „post și rugăciune”, iar Duminica aceasta, a cincea, este închinată pocăinței.

Prin urmare, credința, rugăciunea, jertfa, asceza și pocăința se constituie în tot atâtea trepte spre desăvârșire și înviere, fiecare cu importanța și frumusețea sa spirituală.

De ce spun că Duminica aceasta este închinată pocă­inței? Din două motive: întâi, pentru pericopa evanghelică ce s-a citit și care ne prezintă pocăința femeii celei păcătoase, și, în al doilea rând, pentru Sfânta Maria Egipteanca, pe care Biserica o prăznuiește totdeauna în Duminica a cincea a Postului Mare – o altă femeie păcătoasă, care s-a pocăit într-un chip exemplar și pilduitor pentru noi toți. Așadar, două femei desfrânate, cărora Duminica de astăzi ne pof­tește să le urmăm exemplul de pocăință.

Prima femeie este cea despre care ați auzit în Evan­ghelie că, intrând Iisus într-o zi în casa lui Simon Leprosul, a venit și aceasta, și, luând un vas de alabastru cu mir de mult preț, pe când stătea la masă, s-a așezat lângă El și a început să-I spele picioarele cu lacrimi și să I le șteargă cu părul capului. Şi Îi săruta picioarele și I le ungea cu mir.

Şi, văzând aceasta, fariseul Simon privea nedumerit la Iisus și gândea întru sine: Acesta de-ar fi prooroc, ar ști cine e și ce fel e femeia care se atinge de El, că este păcătoasă(Lc. 7,39). Şi, cunoscând Domnul gândul lui ascuns, i-a spus: „Simone, am să-ți spun ceva.”. „Învățătorule, spune”, zise el. „Un cămătar avea doi datornici. Unul era dator cu cinci sute de dinari, iar celălalt cu cincizeci. Dar, neavând ei cu ce să plătească, i-a iertat pe amândoi. Deci, care dintre ei îl va iubi mai mult?” Şi a răspuns Simon: „Socotesc că acela căruia i s-a iertat mai mult.” Iar El i-a zis: „Drept ai judecat.” Şi întorcându-Se către femeie, a zis lui Simon: „Vezi pe femeia aceasta? Am venit în casa ta şi apă pe picioare nu Mi-ai dat.” – era obicei la evrei, pentru că se călătorea mult în sandale prin praf, ca oaspetelui, în semn de cinstire, gazda să-i ofere lighean şi stergar ca să-şi spele picioarele, sau chiar să i le spele ea însăşi. Apoi a continuat Iisus: „Femeia aceasta însă cu lacrimi Mi-a udat picioarele şi le-a şters cu părul ei. Sărutare nu Mi-ai dat; ea însă, de când am intrat, n-a contenit să-Mi sărute picioarele. Cu untdelemn capul Meu nu l-ai uns; ea însă cu mir Mi-a uns picioarele. Drept aceea îţi spun: Iertate sunt păcatele ei cele multe, căci mult a iubit. Iar cui se iartă puţin, puţin iubeşte.” Şi a zis ei: „Iertate îţi sunt păcatele! (….) Credinţa ta te-a mântuit, mergi în pace!”

Şi au rămas cu toţii uimiţi, întrebându-se: Cine este Acesta Care iartă şi păcatele? (Lc. 7, 40-50) Aceasta este pocăinţa femeii din pericopa evanghelică de astăzi.

Cealaltă femeie desfrânată căreia i se face pomenire as­tăzi, Sfânta Maria Egipteanca, pe când era de numai 12 ani, a plecat de acasă şi a petrecut vreme de 17 ani în desfrânare, corupând pe mulţi bărbaţi şi întinându-şi trupul în fel şi chip, până când, ajunsă la Locurile Sfinte, la Ierusalim, a trăit o mare revelaţie, în urma căreia s-a schimbat cu totul. S-a întâmplat că, fiind în cetatea sfântă cu prilejul sărbătorii Înălţării Sfintei Cruci, a mers şi ea împreună cu toată mulţimea care se îndrepta către Mormântul Domnului, ca să sărute Lemnul Sfânt pe care a fost răstignit Hristos. Şi, când să intre în biserica Sfântului Mormânt, o putere nevăzută a împins-o înapoi. S-a gândit că poate din cauza mulţimii care se îmbulzea nu poate intra şi a încercat din nou, dar, acelaşi „refuz”. Toţi intrau, numai dânsa era respinsă în chip miraculos să nu poată pătrunde în biserică. Şi gândindu-se atunci că pentru urâciunea faptelor ei a fost socotită nevrednică de a intra şi a săruta cu buzele ei spurcate lemnul preacinstit al Sfintei Cruci, a început să plângă, să se roage şi să se jure că, dacă Dumnezeu o va primi şi pe ea să intre şi să se închine lemnului Sfintei Cruci, o va rupe pentru totdeauna cu păcatul şi va face ceea ce El va rândui şi pentru ea. Şi, rugându-se în felul acesta, şi făcând promisiune sfântă, a treia oară, când a încercat să intre, a reuşit, pentru că „forţa aceea misterioasă” nu a mai oprit-o.

A intrat în biserică, s-a închinat lemnului Sfintei Cruci şi, odată ieşită, a simţit o chemare de neoprit către sihăstrie. A mers în pustia Iordanului şi a petrecut 47 de ani în singurătate, în rugăciune, în post, în meditaţie sfântă, plângându-şi păcatele. Şi, după această penitenţă, a vrut Dumnezeu să o descopere pustnicului Zosima, care i-a şi ascultat viaţa şi petrecerea ei şi s-a minunat constatând cum, dintr-o desfrânată, prin post, rugăciune şi meditaţie sfântă, a ajuns această femeie ca, atunci când se ruga, să se ridice până şi cu trupul în văzduh, atât de mult i se înduhovnicise trupul! Trupul, purificat şi spiritualizat de atâta petrecere sfântă, căuta parcă să urmeze şi el sufletului ce se înălţa în rugăciune dumnezeiască şi foc din cer se arăta unindu-se cu ea.

Aceste două modele de femei de moravuri uşoare, cea din Evanghelie şi Sfânta Maria Egipteanca, ne încredinţea­ză pe noi astăzi că nu există păcat care să biruiască puterea lui Dumnezeu; nu există fărădelege care să-L poată „răpi” pe Dumnezeu de la noi. Este, dacă vreţi, o „lecţie” pentru toţi aceia care gândesc – şi am auzit persoane spunând aşa: „Păi, la câte păcate am făcut eu, nu mă mai iartă pe mine Dumnezeu!” Blestemată resemnarea [din] această gândire, pentru că este un mod de a-şi semna singură sentinţa la iad.

Cele două modele de astăzi ne arată tuturor că orice blestemăţie am săvârşi pe pământ, dacă vom înţelege să ne pocăim, să plângem, să venim la Iisus aşa cum a venit femeia din Evanghelie în casa lui Simon, Hristos nu „ne va scoate afară” (In. 6, 37). Nu a contat pentru ea că risca foarte mult intrând în casa unui om atât de important, pentru a-L întâlni pe Domnul. Nu s-a dat înapoi, cu toate că ştia că este o spurcată. A luat vasul de alabastru cu mir şi a mers să-şi prezinte „simbolic” jertfa sa, pe care Domnul nu numai că a primit-o, dar a şi lăudat-o fariseului bănuitor şi lipsit de ospitalitate.

Înţelegem în Duminica aceasta că orice am săvârşi pe pământ, orice păcat, orice răutate – există, totuşi, pocăinţă. Şi să ştiţi că nu întâmplător abia ultima Duminică a postului a fost consacrată pocăinţei, după ce mai întâi am fost invitaţi la credinţă dreaptă, la rugăciune, la jertfă şi la asceză. Aceasta pentru că, s-ar putea, credincioşi fiind şi lucrând virtuţile în „ogorul” acesta al bisericii, să cădem şi noi uneori. Şi tre­buie să fim încredinţaţi că nicio cădere a noastră nu poate alunga definitiv harul şi bunăvoinţa lui Dumnezeu de la noi. Ridicarea femeilor desfrânate de astăzi, până la a fi pictate pe pereţii bisericilor, ne arată că până şi cel mai nenorocit om poate ajunge în rândul sfinţilor, dacă va arăta pocăinţa şi dorinţa de îndreptare a acelora.

Ce au făcut aceste femei de au putut ajunge din desfrânate, iată, pe paginile Sfintei Scripturi şi pe pereţii bisericilor? În primul rând, au venit la Iisus; au venit la Dumnezeu. Femeia din Evanghelie a venit la Iisus pe când era in casa lui Simon Leprosul, iar cealaltă a venit la Mormântul Lui, ca să se închine Sfintei Cruci. Au venit. E foarte important să venim la El, pentru ca cei mai mulţi dintre cei care trăiesc departe de Dumnezeu refuză să vină, să se apropie de El, să intre în biserică, să se închine Lui, să ia legătura cu El, să creadă ca mai au totuşi o şansă…

Ce au mai făcut aceste femei? Au plâns. Femeia din Evanghelie a udat picioarele lui Iisus cu lacrimile ei, iar Sfânta Maria Egipteanca „a lucrat pustiul cel neroditor cu curgerile lacrimilor” ei vreme de 47 de ani. Au plâns cu amar şi una şi cealaltă.

Ce au mai făcut ele? Cea din Evanghelie a uns picioa­rele Lui cu mir, iar mirul închipuie jertfa. A adus un vas de alabastru cu mir de mare preţ lui Iisus ca jertfă, iar cealaltă, Maria Egipteanca, i-a adus jertfă lui Dumnezeu 47 de ani petrecuţi în rugăciune, în post şi în meditaţie sfântă.

Aşa se face că şi una şi cealaltă au fost preaslăvite de Dumnezeu. Cea din Evanghelie a fost dată ca exemplu fariseului Simon, care se aştepta să fie lăudat el de Iisus pentru că L-a primit în casa sa, cealaltă a fost descoperită pustnicului Zosima care se rugase lui Dumnezeu să-i scoată în cale o astfel de persoană cu viaţă sfântă. Dându-i-o exemplu pe acea desfrânată lui Simon, Iisus Hristos i-a arătat aceluia ce fel de „primire” aştepta de la dânsul! I-a dat-o exemplu pe acea femeie care s-a reabilitat – „Iertate sunt păcatele ei cele multe, pentru că mult a iubit” (Lc. 7,47) – ca să-i arate lui şi nouă adevăratul model de „găzduire” a Lui.

Cealaltă, Maria Egipteanca, a ajuns să fie pictată pe pereţii bisericilor, iar noi să ne închinăm ei, ca să înţelegem cu toţii că în Împărăţia lui Dumnezeu vor ajunge toţi oame­nii, indiferent ce au făcut, dacă la un moment dat, într-o clipă importantă a vieţii lor, înţeleg să termine cu păcatul, să se schimbe, să se transforme, să devină sfinţi prin post, prin rugăciune şi jertfă, prin asceză – în scurte cuvinte, prin viaţă aleasă. Repet, nu există păcat care să ne poată despărţi de Dumnezeu, dacă vom crede în El în loc să ne lăsăm pradă deznădejdii ori împietririi inimii! Orice am fi săvârşit, trebuie să punem punct, să mergem la preot pentru a ne spovedi, să ne plângem păcatul şi să punem început bun. Căci dacă desfrânata Maria Egipteanca a reuşit să „urce” pe pereţii bisericilor, zugrăvită ca sfântă, nu vom putea noi să ne dobândim măcar iertarea? Orice blestemăţie am săvârşi în viaţă, să-L convingem pe Dumnezeu să „nu ne lase in iad deşerţi”, ci să ne mântuiască după mare mila Sa şi să ne sălăşluiască şi pe noi în Împărăţia Cerurilor.

Duminica aceasta este, aşadar, invitaţie la pocăinţă, la încredere în bunăvoinţa şi milostivirea lui Dumnezeu, chiar şi atunci când valurile deznădejdii se abat asupra noastră atât de năprasnic, încât ne ispiteşte „vrăjmasul” să gândim ca cei despre care am spus mai sus că greşesc, rostind blasfemii de genul: „am făcut prea multe păcate, nu ne mai poate ierta pe noi Dumnezeu!”. Cele două femei evocate astăzi ne încredinţează că putem ajunge la Dumnezeu până şi din groapa prostituţiei, a uciderii, sau mai ştiu eu ce alte orori am putea ajunge să săvârşim la un moment dat în viaţă. Avem sfinţi şi dintre tâlhari ucigaşi: Sfântul Varvar Tâlharul şi Sfântul Moise Arapul, căpetenii ale tâlharilor, care au ucis şi au jefuit, dar care, realizând adâncimea „prăpastiei” în care au căzut, schimbându-şi viaţa, pocăindu-se şi plângându-şi păcatele, au ajuns până la urmă să fie înscrisi în calendar.

Ce exemple mai concludente asteptaţi, aşadar, cei care gândiţi poate într-un moment de rătăcire a minţii: „nu mă mai poate ierta pe mine Dumnezeu”? Aţi întrecut-o cumva pe Maria Egipteanca, sau pe femeia desfrânată din pericopa evanghelică de astăzi? Aţi comis crimele tâlharilor Varvar şi Moise Arapul? Ei bine, acestea şi mai mari decât acestea de am fi săvârşit, Dumnezeu este gata să ne arate şi nouă cel puţin tot atâta bunăvoinţă câtă le-a arătat acelora, iertându-ne şi pe noi, numai să arătăm pocăinţa, lacrimile, dorinţa de îndreptare şi determinarea pe care le-au avut ei.

Să ne rugăm aşadar lui Dumnezeu ca oricând în viaţă, de se va întâmpla să cădem într-un fel sau altul, să ne dăruiască şi nouă puterea şi determinarea pe care le-a dăruit-o acestor două femei date exemplu în Duminica de astăzi. Să ne dăruiască şi nouă pocăinţă ca să putem să ne plângem păcatele, să ne îndreptăm şi să rămânem în comuniune cu Dumnezeu, ca să petrecem împreună cu El şi aici pe pământ, dar mai cu seamă în Împărăţia Sa cea cerească întru vecii vecilor, Amin!”

Extras din „Predici la Duminicile de peste an”- Sebastian Episcopul Slatinei şi Romanaţilor, Editura Slatina, 2011.