Preot Crin-Triandafil Theodorescu
Stăm amândoi în mijlocul drumului, ca pe vremea când strada era pietruită cu bolovani de Someș și treceau căruțe târându-se înspre destinații incerte, poate chiar inexistente. Iulică se clatină pe picioarele lui bolnave, îmi zice că merge după pâine la magazin și deodată:
– Da’ de ce nu dorm, părinte, de ce nu dorm?
Oftez.
– Iulică, nici eu nu dorm, mă trezesc brusc în dimineața altui meridian de parcă ar fi doi oameni în mine, unul trăiește aici și altul trăiește pe partea cealaltă a planetei, respiră după un soare din altă galaxie, mă trezesc și citesc din Rumi sufitul.
– Cine e Rumi, mă întreabă puțin răstit Iulică, e din Lușca?
– Nu-i din Lușca.
– Păi nu-l știu, să fie sănătos.
– Să fie sănătos, Iulică.
Iulică s-a născut cu deficiențe cognitive. Cumva, a dus-o. Mai face una, alta, se duce după pâine la magazin, poartă cămăși călcate atent de mama lui, mitocanul din mine, mereu tricouat, admiră asta, nu lipsește din Biserică duminica, are locul lui consacrat în catastifele cerului unde un Înger statistician face prezența mormăind încruntat, când trec cu cădelnița se întoarce după mine ca o floarea soarelui până ajunge cu fața spre ușa de intrare și cu spatele la Altar, în cea mai ingenuă definiție a apostolatului, în cel mai curat omagiu adus misiunii mele.
Și deodată:
– Auzi, părinte, știi când o să dorm? Când o să mor.
Şi zice asta c-o bucurie de copil care știe că i se apropie ziua de naștere și se lasă cu petrecere. Are o credință simplă, de granit fără cioplitură, și-a făcut din Dumnezeu umbrelă de soare /ploaie, mânerul umbrelei e Maica Domnului și cu asta basta, de-ajuns de-o mântuire.
– Ar trebui să vopsesc gardul casei parohiale, Iulică.
Și mă lovește gândul că pe Iulică nu l-a întrebat niciodată nimeni nimic. Că el n-a luat vreo decizie importantă, alta decât a se opri cu mine la povești în drum spre magazin. Că nimic din lumea asta mare nu e clădit în conformitate cu ochiul lui curat și simplu.
– Auzi, Iulică, ce culoare alegi pentru gard?
Și-alege Iulică culoarea gardului, mi-o notez cu pioșenie, oamenii ăștia sunt săracii ăia din Psaltire, săracul acesta a vorbit și Domnul l-a auzit pe el, sunt din ceata celor care ridică ochii spre cer și șoptesc “pleacă, Doamne, urechea Ta și mă auzi, că sărac și necăjit sunt eu”, nu-i de joacă cu ei, ăștia vorbesc pe linia roșie cu Dumnezeu, simplu, adânc și colocvial, îmi notez culoarea și pleacă Iulică fericit să cumpere pâine.
Să nu vă aud.
E cel mai frumos gard din lume.
Gardul lui Iulică.
