Părintele Nicolae Steinhardt este cu adevărat excepțional printre martirii mărturisitori ai temnițelor comuniste. Prin tot ceea ce a făcut, trăit și simțit, caligrafiind cu nesaț în paginile sale, uimește și pe cel mai nepăsător, mișcă și pe cel mai insensibil, atinge și pe cel mai distant. Salturile sale de la sionism și până la creștinism, de la împlinirea profesională, materială și intelectuală și până la calea mântuirii veșnice, de la arta și creația literară și până la paza minții, rugăciune, post și „fericirea suferinței”, pun pe mulți în încurcătură. Astăzi se împlinesc 110 de la naşterea sa.
Cum este cu putință ca un intelect de cea mai înaltă ținută și rigoare să primească desăvârșirea creștină, a smereniei, a „inimii înfrânte”, a gândului păzit? Dumnezeu, prin tactica preliminară de salvare a noastră, ne umple mai întâi de pilde, prin care ne trezește, ne sporește, ne șlefuiește să încăpem pe îngusta cale. Prin intermediul Sfintei Scripturi, Domnul ne-a vorbit și ne vorbește de atâtea ori în parabole. Însă și prin oameni! Nicolae Steinhardt întruchipează cu certitudine o serioasă parabolă, izbutind să devină un fericit al închisorii, preschimbând chinul în împlinire: „Mă deștept noaptea din somn, de fericit ce sunt. Nu-mi vine a crede că m-am învrednicit de Sfântul Botez”, scrie el în Jurnalul fericirii.
Filmul penitenței
A fost condamnat la 12 ani de muncă silnică în „celebrul” proces „Noica-Pillat-Steinhardt-Paleologu” de Tribunalul Militar Regiunea a II-a București, sub acuzația de uneltire, în anul 1960. Concluziile anchetei au fost cel puțin năucitoare. Întâlnirile literare ale unui grup de prieteni aveau să treacă în ochii securiștilor drept „întâlniri conspirative”, ținute de „elemente legionare” ce desfășurau „activități de spionaj” și „activități dușmănoase”. Astfel, peste noapte, Alexandru Paleologu, Constantin Noica, Dinu Pillat, Nicolae Steinhardt, Alexandru Teodoreanu, Constantin Ranetti, Vasile Voiculescu, Arșavir Acterian și mulți alții au fost arestați și interogați prin brutalele metode ale Securității.
În timpul procesului, Nicolae Steinhardt anticipa cu stranie liniște ceea ce avea să vină (inevitabila-i condamnare), iar asta se poate lesne înțelege din propriile mărturisiri din decembrie 1959: „Cu gândul la posibila, apropiata încarcerare, îmi spun că poate singura mea faptă bună e că mai bine de treizeci de ani, în fiecare seară de 24 decembrie, recitesc Colindul de Crăciun în proză al lui Dickens și de fiecare dată nu-mi rețin lacrimile”. Sub continua sa fascinație pentru bunătatea lui Hristos, nu a fost interesat să fugă din țară. Ar fi putut s-o facă la timp: „Se zvonește că se dau pașapoarte evreilor care vor să emigreze în Palestina. Știrea se confirmă. În fața Prefecturii de Poliție se formează cozi începând de la cinci dimineața, apoi de la trei, de la două, de la miezul nopții, de cu seară de la zece” (anul 1958 – n. red.), însă jertfa de sine părea că pentru el este o oportunitate pe care n-o putea rata. Hristos îi întinsese deja mâna mântuitoare, a fericirii prin suferință.
În ianuarie 1960 ajunge pentru prima dată la Jilava, iar în noiembrie același an este mutat la Penitenciarul Gherla. Până la eliberarea din 3 august 1964, odată cu Decretul 411, viața lui pendulează între aceste două temnițe, la care se adaugă la fel de nemeritat Aiudul.
Botezul din temniță
Creștinismul, fără tăgadă, și-a atins treptele cele mai înalte în vremuri de prigoană. Însuși Mântuitorul pecetluiește așa, prin toată viața Lui de pe pământ. Cele mai cutremurătoare și minunate experiențe au avut loc în astfel de împrejurări, nu puține. În temnițele și lagărele comuniste, poate milioane de oameni au împlinit jertfelnicul chip al luptei cu patimile, adoptând prin asceză starea de eliberare din chingile materiei, devenind oameni liberi, în chiar bezna celulelor! Nu toți proveneau din religia și tradiția creștină, nu toți din cea ortodoxă. Nu toți cunoşteau învățăturile Domnului Iisus Hristos, însă prin experiență, prin suferință, au ajuns inevitabil la El. Este cert: orice drum al suferinței duce la El. Asemenea și părintele Nicolae Steinhardt, care era evreu după tata și sionist după convingerile religioase, odată cu intrarea în închisoare a înțeles: „Printre paradoxurile creștinismului e și acesta, întru totul năucitor și derutant: trebuie să acceptăm suferința, s-o integrăm ca pe o dată a vieții. Și mai trebuie să cunoaștem că nu ne putem socoti cu adevărat creștini dacă nu suntem fericiți. Mai mult decât atât, că este de datoria creștinului să fie fericit, să știe că isihia e starea cea mai înaltă”.
Se afla întemnițat în reduitul Jilavei, la 15 martie 1960, atunci când a fost botezat de nimeni altul decât de marele duhovnic basarabean, ieromonahul Mina Dobzeu. Primise în prealabil lecții de cateheză de la trei preoți: doi greco-catolici și unul ortodox. La cel din urmă însă, Nicolae Steinhardt s-a dovedit deosebit de receptiv, de însetat. Poate și pentru că încă din libertate „cochetase” cu Ortodoxia și se gândise adesea să facă pasul decisiv. Pasul a fost rapid, chiar dacă a avut posibilitatea să aleagă ce botez va primi. Probabil că prologul, chimia dintre părintele Mina și Steinhardt au fost hotărâtoare. Felul cum l-a cunoscut pe duhovnicul basarabean este proniator în acest sens: „Abia încetează rafala de trâmbițe că vecinul meu binevoitor mi se recomandă: e un preot-călugăr ortodox. Alături de el se trezesc alte două năluci, una corpolentă şi greoaie, alta zveltă şi tinerească: sunt doi preoți greco-catolici… Călugărul meu e basarabean. E un om tânăr, condamnat pentru a fi avut vedenii şi a fi trimis Departamentului Cultelor o scrisoare în care protesta împotriva desființării schitului unde viețuise”.
Din data de 7 martie și până în 15 martie, cu Nicolae Steinhardt s-au petrecut prefaceri lăuntrice greu de elucidat, însă în câteva cuvinte, sunt descrise fugitiv în Jurnalul fericirii: „Părintele Mina, călugărul ortodox, mi-a impus numai câteva lecții de catehizare şi le facem șezând pe marginea unui pat de fier…” Lecțiile de cateheză, clipele petrecute, empatia, prietenia, bunătatea împărtășită șterg definitiv orice urmă de îndoială în a face pasul către botezul ortodox. Și iată cum se tânguia Steinhardt după cateheză: „N-am știut. Trăisem ca un dobitoc, ca o vită, ca un orb. La închisoare, înspre amurg, am aflat ce-i aia bunătate, bună cuviință, eroism, demnitate”.
Botezul a venit, așa cum spuneam, în data de 15 martie 1960, în celula 18 din penitenciarul Jilava: „Botezul, hotărât pentru ziua de cincisprezece, are loc așa cum stabilisem. Părintele Mina alege momentul pe care-l socotește cel mai potrivit: la întoarcerea «de la aer», când caraliii sunt mai ocupați, când agitația e maximă. Trebuie să lucrăm repede şi să acționăm clandestin în văzul tuturor”.
Rohia anilor târzii
După eliberarea din 1964, Steinhardt devenise ferm convins că locul său este la mănăstire. Această convingere a fost întărită și de moartea tatălui său, din anul 1967. Chiar dacă își începuse căutările cu deosebită responsabilitate, lucrurile nu s-au așezat cu ușurință pe această direcție. Numeroasele sale drumuri pe la așezămintele monastice sunt elocvente cu privire la „cercetările” sale. În anul 1975 a decis să-și urmeze duhovnicul din penitenciar, pe ieromonahul Mina Dobzeu, care viețuia la Mănăstirea „Sfinții Apostoli Petru și Pavel” din Huși. Episcopul Partenie Cipron însă i-a refuzat șederea. Totuși, prin Constantin Noica lucrurile aveau să capete contur, odată cu participarea acestuia la o lansare de carte, care a avut loc la Cluj-Napoca şi unde l-a cunoscut pe Episcopul Iustinian Chira. Era în anul 1976. Aflând de căutările bunului său prieten, ierarhul i-a făcut lui Noica o invitație la mănăstirea sa de metanie, Rohia, sunând mai degrabă ca o… propunere indirectă pentru Steinhardt. Noica a mers în vizită și s-a îndrăgostit pe loc de așezământ, socotind că este potrivit prietenului său, ca o mănușă. Cu mult entuziasm, la întoarcere i-a povestit lui Nicolae Steinhardt despre Rohia.
În anul 1978, Steinhardt ajunge să stea pe perioada verii la Mănăstirea Rohia, iar în următorul an decide să rămână definitiv, ocupând funcția de bibliotecar și frate de mănăstire, primind totodată binecuvântarea și încurajarea Episcopului Iustinian Chira de a-și continua și activitatea literară. Este tuns în monahism în 16 august 1980, de către același Episcop, Iustinian, și de Arhiepiscopul Teofil Herineanu și luat sub aripa ocrotitoare a starețului arhimandrit Serafim Man – „o pâine a lui Dumnezeu”. Vreme de 10 ani, scrie prețioase pagini – un „testament literar” cum îi plăcea să-l numească, pune ordine în cele peste 23.000 de volume ale mănăstirii, predică, participă la slujbe, dă sfat pelerinilor și acordă interviuri memorabile până la trecerea sa la Domnul în 30 martie 1989.
Laurențiu Cosmoiu
Sursa: http://ziarullumina.ro.
