A-L mărturisi pe Hristos astăzi pare un lucru la îndemână. Spațiul public, mai ales rețelele de socializare, abundă în declarații incendiare ale credinței unuia sau altuia, de povestioare cu tâlc, de minuni văzute „cu propriii ochi”, dar și de afuriseli și anateme în numele Lui, al Împăratului, al Dreptului Judecător. Cu alte cuvinte, lumea e plină de mărturisitori, care mai de care mai aprins de râvnă, mai aprig în verb, mai tăios față de neputințele altora, mai inflexibil în puritatea dogmei lăsate nouă de Sfinții Părinți, ca un nestemat de mare preț. Ai zice că trăim vremuri de fervoare religioasă la cote incendiare, că inimile s-au aprins de focul divin: toată lumea vrea să-L urmeze, să-I fie ucenic, să-L mărturisească – la o adică, inclusiv cu prețul vieții. Chiar așa să fie, oare?
Mulți dintre noi am ajuns să ne agățăm de diferite forme și compulsii ale credinței ca de singurul punct de reper, stabil, în vâltoarea lumii care și-a accelerat ritmul, până la nesocotință personală, comunitară și identitară. Oamenii nu mai înțeleg ce sunt, cine sunt, ce vor, ce pot, ce își doresc de la viețile lor? Mașina timpului, accelerată prin noile tehnologii, aruncă toate trăirile în afară, ca o centrifugă uriașă, care nu cunoaște pauză. Sufletele nu mai au timp să respire, să se adune în lăuntrul lor, să-și caute propriile bucurii și moduri de manifestare, pe potriva putinței și înțelegerii lor. Ni se furnizează programe de distracție, de relaxare, de întreținere, de călătorie, de petrecere a timpului, de formare continuă, de depanare psihologică. Totul e configurat, e sortat și alcătuit de alții, după chipul, asemănarea și interesul lor. Oamenii mai pot doar să aleagă, în funcție de timp și buget, în ce „program” intră. De aici apare și sentimentul că ești folosit și instrumentalizat pentru afacerile/interesele altora, că ești o piesă neînsuflețită într-un angrenaj care îți scapă, ca țel final. Neîncrederea este nota dominantă a timpului nostru, iar această stare de lucruri este alimentată de lipsa de transparență a actului decizional, de lăcomia dovedită a semenilor noștri, dar și de răsunătoarele scandaluri de corupție, care răbufnesc periodic. Așadar, în cine să te (mai) încrezi? Cui aparții, de fapt? Cine se folosește de tine, până la urmă?
Ei bine, aici apare pentru unii luminița de la capătul tunelului… Ce formă de împotrivire, organizată și articulată, în fața lumii acesteia, mai găsești azi? Biserica, evident! Când auzi că Hristos afirmă că Împărăția Sa nu e din lumea asta, că a alungat cu biciul zarafii din Templu, că a venit să aducă sabia și că ar vrea să incendieze totul, atunci orizontul căutării (febrile, dar superficiale) pare că s-a luminat! Aha, deci ne putem opune lumii, așa cum este ea croită, prin credință și Biserică. Pare că putem găsi aici locul de rezistență la… orice: globalizare, oculta mondială, sisteme politice & bancare, vaccinuri, medicamente de sinteză, mâncare cu E-uri, consum de viermi de mătase, acte de identitate biometrice și carduri cu RFID, exploatarea gazelor de șist, transplantul de organe, faptul că Pământul e rotund, așa cum zic savanții năimiți etc., ș.a.m.d. Așadar, unii transformă Biserica lui Hristos în spațiu de „complot” ideatic, de revărsare a frustrărilor și neîmplinilor personale, de punere în criză a tot ce mișcă, de urechere a altora care nu sunt „curajoși” ca ei, de contestare chiar a unor oameni ai Bisericii ca fiind prea soft, prea moi, prea puțin războinici cu lumea asta. De aici s-ar deduce caracterul mărturisitor al „lucrării” lor, prin opoziție vehementă la întreg mersul lumii. Și cum nu poți face asta chiar de unul singur, e musai să te aliezi cu Dumnezeu Însuși, pentru a fi credibil…
Omul duhovnicesc, care are gândirea și simțirea rafinate într-o viață creștină autentică, discerne duhurile. Nu e orbit de ură, nu e frustrat, nu e ignorant, nu e resentimentar. Și nu e pripit în judecăți și acțiune publică. Dar, atenție!, nu e nici bleg, nici laș, nici șovăielnic. Atâta doar că nu face scandal zi-lumină, nu se bate cu cărămida în piept că e creștin și că ar muri pentru Iisus, păstrând o stare de echilibru cvasi-permanent, asigurând exact stabilitatea masivă, greu de basculat la prima rafală, de care are nevoie lumea în mersul ei agitat. Căci ce e mai ușor? Să mergi pe sârmă, la o înălțime amețitoare sau să stai la poale și să-ți faci un selfie, să aplauzi sau să huidui?
Răzvan Bucuroiu
Sursa: http://ziarullumina.ro
